Foto: Profimedia
În septembrie anul trecut, pe Centralul de la Flushing Meadows, Novak Djoković nu-și putea stăpâni lacrimile. Durul luptător sârb era profund mișcat de susținerea frenetică a publicului în tentativa sa de a cuceri Grand Slamul cu numărul 21 și a face Calendar GS, câștigarea tuturor celor 4 mari turnee în același an.
Acum, la Roland Garros, jucând împotriva lui Rafa Nadal, Djoković a fost apăsat de antipatia mergând până la huo!, venită din tribune, care l-a însoțit în toate meciurile de la Paris.
Nadal a jucat excepțional, uneori suprauman, cum îi e felul pe „Philipe Chatrier”, beneficiind însă și de sprijinul neîncetat al publicului. Poate a contribuit la asta singura declarație făcută vreodată de spaniol care nu mi-a plăcut deloc, un soi de argumentum ad misericordiam, șantaj afectiv: „Poate e ultimul meci pe care îl joc la Roland Garros, așa că aș vrea să fie programat ziua, nu seara”.
Pe Djoković, în schimb, spectatorii l-au huiduit, copios și nedrept, atât la intrarea pe teren, cât și pentru un banal gest de frustrare – a lovit banda fileului cu racheta. După ce a reușit o minge superbă, sârbul a privit fără pic de bucurie spre tribună, o privire lungă și grea, încărcată de reproș... și de tristețe... A avut două șanse de a câștiga setul 4 și a duce partida în decisiv, unde se putea întâmpla orice. Dar parcă, presiunea negativă a arenei i-a împins loviturile în plasă și afară...
Învins, a părăsit arena fără să schițeze un singur gest de salut către public.
Întrebare: ce s-o fi petrecut, oare, cu imaginea lui Novak Djoković, din toamnă până în primăvară?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
