Nu am uitat niciodată imaginea unui copil care ducea un bătrân de braț la masă...

Foto Profimedia

Mergeam din când în când la un preot pentru sfat și binecuvântare. Era în urmă cu vreo șapte-opt ani cred, când s-a petrecut întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc fără a vă dezvălui identitatea personajelor, pentru că nu le-am cerut acceptul pentru asta, dar mai ales pentru că sunt persoane extrem de discrete, nu se laudă niciodată cu faptele lor și nici nu apar niciodată în presă. E destul cred, să vă spun povestea... Aș zice că și merită.

Părintele a înființat un mic așezământ social sub poala pădurii. De-a lungul anilor, de câte ori mergeam, mai vedeam construit ceva. după zi de zi de muncă, piatră cu piatră zidită, totul a devenit un mic colț de rai, cu arbori ornamentali rari, cu un mic iaz cu pești peste care trece un pod suspendat și e minunat să treci peste el și să vezi peștii înotând pe dedesubt.

Rai, rai, rai - îți vine să cânți când ajungi acolo.

Liniște, liniște, liniște - simți când frumusețea locului îți umple ochii și pădurea din jur te răcorește.

Și am văzut și bătrânii, plimbându-se prin parc, stând la umbră, asistând la slujbă. 

Liniștiți și calzi, curați și îngrijiți, împăcați și cu lumea și cu Dumnezeu își petrec timpul în așteptarea raiului într-un rai pământesc.

Într-o duminică, când slujba se terminase, dar mai stăteam în așteptare ca să intru la preot și să vorbesc cu el, am ieșit din mica biserică a așezământului printr-o ușă laterală într-un hol. Căutam o baie. Am văzut o sală de mese în prima ușă deschisă pe partea stângă a holului. Arăta ca sala unui palat regal. Mică, dar cu masa lungă perfect aranjată, totul cu alb și strălucind de curățenie. Am mers înainte pe hol și m-am ciocnit de un copil de vreo doisprezece ani, slăbuț și fragil, care ducea un bătrân de braț spre sala de mese. Copilul îl sprijinea. Sporovăiau veseli. Am fost ferm convinsă e că vorba de un bunic, la care a venit în vizită nepotul. Atât de încântată am fost de imagine, încât am întors capul după ei și i-am privit lung. Bătrânul de-abia șontâcăia cu pași mici și tremurați, copilul îl ținea ferm, capetele le erau lipite în acea îmbrățișare a unui trup îndoit de viață cu un trup zvelt de copil. Ajungeau împreună la ușa sălii de mese.

- Ce căutați? m-am auzit întrebată și am întors capul spre o doamnă îmbrăcată în halat alb.

În loc de răspuns am întrebat:

- E nepotul bătrânului?!

Femeia a râs cald.

- Nu e nepotul. E băiatul preotului. Ajută bătrânii să meargă la sala de mese.

Am făcut ochii cât cepele de încântare și iar am întors capul spre copilul care intra în sala de mese, ținând bătrânul de braț. 

- Caut o baie, i-am spus în sfârșit doamnei.

- Este și afară una, pentru credincioșii care vin la părintele, ca să nu deranjeze bătrânii. Se merge la ea trecând podul acela peste iaz.

Am dat să mă întorc, scuzându-mă.

- Nu! Nu vă întoarceți, dacă tot ați intrat, mi-a spus doamna și mi-a indicat o ușă pe dreapta, în capătul holului.

...

Nu am uitat niciodată imaginea acelui copil ducând bătrânul de braț la masă...

Am văzut în ea creștinismul viu. Nu vorbe, nu laudă, nu mândrie, ci doar un braț tânăr al unui copil de preot, sprijinind un bătrân să facă pași...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp