Nu avem niciun merit că ne-am născut români. Câte ceva despre mândria națională

Foto: Mihnea Paunescu / Alamy / Alamy / Profimedia

Ca să fiu sincer, nu am înţeles niciodată sentimentul de mândrie care se vehiculează în fiecare an de ziua națională a României. Evident că există o satisfacţie a faptului că sunt român, numai că ea comportă două aspecte diferite de ceea ce văd eu că înseamnă pentru marea majoritate.

Primul e acela că mândria ar trebui să fie mai mult o stare psihică, interiorizată şi nu exteriorizată. Astfel nu s-ar consuma, nu ar răsufla în manifestări deseori frivole și ar fi capabilă să orienteze gândirea, comportamentul și activitatea către realizări – indiferent de anvergura lor – care să întărească acest sentiment, să îl fundamenteze în mod real și propriu fiecărui om. Știu că dacă nu este manifestată, altcineva nu poate spune despre noi că suntem mândri, însă o mândrie simțită în sine, neetalată, poate fi veritabilă și chiar mai puternică decât cea manifestată ostentativ. Cei mai mulți nu controlează manifestarea acestui sentiment, părându-li-se firesc ca sărbătoarea să alunece spre zone ce nu au nimic de-a face cu mândria de apartenență națională. Desigur că toți suntem mândri pentru multe. Mândria noastră răzbate de multe ori şi în afară, devine vizibilă pentru toată lumea şi evident că nu consider asta un defect, atât timp cât nu intră în extrema cealaltă, a îngâmfării, mai ales gratuite. Mai mult, pot accepta de la alții chiar şi o mândrie uşor exagerată, dacă are un fundament corespunzător. Cred totuși că – de exemplu – un interes minim, o documentare de câteva minute și astfel o conștientizare despre semnificația istorică a zilei naționale mai degrabă dovedește un sentiment de mândrie, decât bucuria manifestată în fel și chip pentru ziua liberă de la muncă. 

Al doilea aspect este faptul că nu înţeleg cum poate cineva să fie mândru de ceva ce nu este rodul muncii, al creaţiei, al meritelor sale. Este foarte adevărat că mă pot mândri cu un tricou primit, la fel de bine ca şi cu unul cumpărat, ba chiar mai mult dacă primul este mai frumos şi îmi șade mai bine. Doar că în acest caz m-aș feri de cuvântul mândrie şi aș alege unele sinonime pe care mi le sugerează dicţionarul: aș fi mai degrabă mulţumit, bucuros, aș manifesta plăcere în a purta tricoul. Desigur, nu este totuși atât de simplu, pentru că omul va fi pur și simplu mândru de noul său tricou.

Un alt exemplu, mai exagerat un pic: în ceea ce mă privește, mi-aș etala cu câteva ocazii brăţara de aur bătută în diamante primită de la cineva cadou sau găsită pe stradă (*) (cu atât mai mult dacă ar fi cumpărată cu bani munciți), însă cu o brăţară manufacturată, împletită personal din iarbă, m-aș lăuda tuturor, de câte ori aș avea ocazia. Cu asta m-aș mândri mai mult și mai degrabă. Din punct de vedere economic, inclusiv pentru mine, brăţara de aur ar avea o valoarea mult mai mare şi în caz de incendiu probabil că pe ea aș salva-o, pentru că rațiunea și nevoia nu mă pot părăsi, însă pentru bucuria sufletului ar fi mai valoroasă cea împletită din iarbă, cu propriile mele degete.

Acum, cu mândria naţională e mai delicat. Pentru simplul fapt că suntem/ne-am născut români, nu avem niciun merit. Nu ne-a întrebat nimeni nici în ce ţară vrem să ne naștem şi nici care cetăţenie să o primim prin faptul naşterii noastre. La fel cum nu ne-am putut alege nici culoarea ochilor. Deci nu avem niciun merit aici, poate doar acela că am ales să rămânem în continuare români, în România, cu toate oportunitățile care există de câteva decenii încoace, spre alte zări .

Aşadar cu atât mai puţin ne putem mândri cu realizările conaţionalilor noștri, care nu ne aparţin şi la care nu am contribuit nici măcar cu un gând. Ne bucurăm pentru ei, dar nu ne putem lăuda noi cu realizările lor pentru simplul fapt că aparţinem aceleiaşi naţii. Ar trebui să vibrăm la auzul imnului nostru şi să simțim că ni se înalță sufletul şi nu doar bărbia, când vedem drapelul afişat într-un context care aduce laudă ţării noastre. Dar nu putem vibra la vederea steagului nostru fluturat de naţionaliştii extremişti, de demagogi, scos cu ocazii ce nu au nicio legătură cu sentimentul de mândrie naţională aşa cum îl percep eu.

Nu putem să nu fim mândri când un sportiv, de exemplu, înalță drapelul ţării la o festivitate de premiere şi ne bucurăm câteodată până la lacrimi. Dar această mândrie este una din sinele nostru, o bucurie și o apreciere pentru realizările sportivului respectiv. O răsplată a eforturilor lui, un omagiu, dar în niciun caz o mândrie personală. Realizarea nu ne aparţine şi nu ne-o putem aroga, nici măcar într-un procent infim. Pentru noi trebuie să fie un motiv de a lăuda sportivul, mai mult decât a ne simți superiori, în orice fel, celui învins sau suporterilor și țării sale.

Unde mai punem că deseori ne lăudăm şi cu aceia pe care noi nu i-am putut aprecia şi care şi-au atins performanțele abia când au plecat în alte țări, care le-au oferit condiţii, le-au apreciat munca etc. Şi nu mă refer numai la sportivi aici.

Mai este şi un alt aspect. Sunt foarte mulţi români de lăudat, de-a lungul tuturor erelor, în toate domeniile. La fel şi în prezent, indiferent dacă sunt sau nu plecaţi din ţară. Nu am nimic împotriva celor plecaţi. Marea lor majoritate nu uită că s-au născut aici, că au gângurit în limba asta şi nu în alta.

Patrie, mândrie, drapel... sunt cuvinte mari şi capătă o valenţă şi mai mare în contextul istoric al diferitelor confruntări trecute. Habar nu am dacă patriotismul înseamnă să ieși la defilare sau nu la 1 Decembrie – sau orice altă zi care va fi aleasă vreodată ca zi naţională. Înainte a fost 23 August, peste câţiva ani cine ştie, poate va fi ziua de naştere a vreunui potent al epocii respective. Însă dacă mi s-ar cere şi chiar fără să mi se ceară, dar ar fi nevoie, cred că aș lupta şi m-aș sacrifica pentru pământurile acestea, pentru oamenii aceștia nenorociţi şi corupţi, pentru familia şi prietenii mei.

Până la sacrificiul militar însă, recomand un sacrificiu mai cuminte, mai lung şi poate mai greu. L-am face în definitiv tot pentru ţara noastră, cu tot ce înseamnă ea, incluzând traiul de zi cu zi, viitorul copiilor, munţii şi apele: să muncim, să fim corecţi şi să atingem acel nivel moral cu care ne mândrim atât, dar care nu există. Dacă România ar fi o ţară care ar excela prin bun simţ, cu toate conotațiile aferente, abia atunci poate că ar trebui să ne atingă o mândrie făţişă, simţind că am contribuit şi noi la acea realizare. Pentru că sunt puţine țări în lumea aceasta care au de toate: bogăţii de toate felurile în subsol şi la suprafaţă, ape, ieşire la mare, păduri, toate formele de relief, climă potrivită pentru orice... şi totuşi să fie codaşe la mai toate capitolele. Motivul e unul singur, acela care rezidă în zicala „Omul sfinţeşte locul”. Aşadar, iată că e loc şi pentru modestie, nu numai pentru mândrie. Pentru faptul că ţara e cum e, deşi are toate condiţiile să fie altfel, ar trebui să fim ceva mai reținuți la acest capitol al mândriei.

Asigur cu toată sinceritatea că pentru mine ziua națională înseamnă mult mai mult decât pentru cei care flutură drapelul cu această ocazie, pentru cei ce rostesc discursuri demagogice, se laudă cu realizările ţării, cu realizările diasporei ori înfulecă bucate alese. Pentru că, în sinea mea, sunt mândru că aparțin acestei nații, în fiecare zi a anului, nu numai într-una dintre ele. Și nici nu îmi pasă dacă alţii văd sau nu asta.

(*) Scenariu inventat de dragul exemplului, pentru că fapta de a nu preda bunul găsit la poliţie constituie infracţiune.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp