Nesimțitul din vârful muntelui. „- Da` câţi sunteți?”, m-a întrebat cabanierul. Am răspuns că sunt singur. „- Nu gătim pentru o persoană”

Foto: Profimedia Images

Găsind din întâmplare o revistă românească de turism, am fost încântat să-i răsfoiesc paginile, chiar dacă eu nu sunt genul de turist „domestic”, categorie căreia revista i se adresează. Am găsit totuşi în paginile ei un articol despre afacerile din domeniu, care mi-a plăcut în mod deosebit şi care mi-a amintit de o întâmplare destul de recentă. Desigur, în cadrul acestui articol voi aborda lucrurile mai puţin din perspectiva turistului şi mai mult din perspectiva unui simplu comentator. Şi o să încerc să înţeleg cum trăiesc unii în țara asta, muncind şi puţin, şi prost, şi deloc!

Într-un mijloc de toamnă am urcat solitar într-unul din munții noștri, pe o vreme nu tocmai favorabilă. Una peste alta, am ajuns obosit și înfometat la una din cabanele muntelui. Deşi aveam tot ce îmi trebuia, o ciorbă caldă ar fi mers numai bine. Cabana pustie, sala de mese la fel. Cabanierul privea cu ochi bovini, de parcă în toată viaţa lui nu ar fi văzut om purtând rucsac pe spate. Am întrebat ce ciorbă are. „Fasole cu ciolan” - mi-a zis. Era perfectă, însă înainte să comand, am fost întrebat: „Da` câţi sunteți?” Am răspuns că sunt singur. „Nu gătim pentru o persoană.” 

Am înghiţit în sec și mi-am reorientat gândurile către mâncarea din sac. M-am aşezat şi abia dacă am apucat să scot câte ceva, când același cabanier vine şi îmi spune că înăuntru este interzisă consumarea alimentelor care nu sunt comercializate de cabană, cum de altfel scrie şi pe peretele cutare. Aşa că am mai îmbrăcat un polar, am ieşit şi am mâncat pe iarbă, admirând grandoarea muntelui şi a cerului de toamnă. Probabil că am fost mai câștigat decât înăuntru, privind mutra cabanierului, chiar dacă vântul a bătut cumplit și temperatura a scăzut spre zero. Fiind un veteran al muntelui, aveam tot ceea ce îmi trebuia, inclusiv experienţa necesară pentru a putea ignora până și existența cabanei. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă eu sau altcineva ar fi fost în nevoie, greu încercat de munte şi de vreme? Ar fi putut căpăta măcar un ceai, ca să nu mai zic de mâncare sau primul ajutor?! Ar fi fost lăsat să-şi bea apa din sac, fără să cumpere ceai? Trăiesc cu speranţa că ceai, totuși, se poate fierbe la respectiva cabană, chiar şi pentru o singură persoană. Sau dacă pe o vreme câinoasă, cum sunt destule pe munte, un turist care n-ar mai fi putut coborî ar fi fost lăsat să doarmă într-un ungher, în propriul sac de dormit. N-am curajul să mă gândesc până la un pat. Sau poate ar fi fost nevoit să înghețe bine pe afară... 

Însă cabanierul nostru avea afacerea lui (probabil cabana era concesionată), din care trebuia cu orice preţ să stoarcă bani. Cât mai mulţi bani şi cu orice preţ. Probabil că unii oameni de afaceri vor spune că nimic nu este în neregulă aici. Ei bine, principial nu e nicio neregulă, doar că orice băț are doua capete. În schimbul banilor trebuie să dai ceva, cum ar fi o ciorbă. Matematic, douăzeci de lei de la un turist sunt mai mulți decât zero lei de la douăzeci de turiști. Chiar dacă vânzarea unei farfurii de mâncare nu se justifica din punct de vedere economic, sigur se justifica, împreună cu amabilitatea cabanierului, pentru bunul renume al afacerii sale. De omenie nu mai discutăm, nici măcar contra cost. 

Apoi mai este în neregulă și locaţia sau dacă vreţi îmbinarea asta ciudată între o cabană de munte şi un astfel de „om” de afaceri. Pentru că toate astea se petreceau pe un Munte. Un loc aproape sacru pentru câțiva dintre noi, unde în mod obişnuit nu ajung decât cei care ştiu să aprecieze valorile cele mai înalte ale omului, printre care, desigur, natura şi însuşi omul. Sau poate că astea nu mai sunt valori.

De atunci nu am mai pus piciorul în cabana respectivă şi nici nu cred că o mai fac vreodată. O las pentru turiștii de duminică şi de vreme frumoasă, pentru cei care merg cu gașca, în adidași și caută un local, şi nu minunile naturii. În ceea ce priveşte cabanierul, rămâne un exemplu tipic de afacerist mărunt, care a prins un loc liniştit şi probabil un salariu satisfăcător, în cazul în care era doar un angajat. În rest nici că îl interesa altceva. Ca pe mulţi dintre noi, care nu au alt interes decât să stea liniștiți, fără prea multă bătaie de cap, chiar dacă banii sunt puţini. Ştim deja că în ţara asta sunt foarte mulţi oameni care poartă muncii o mare iubire, desigur platonică… Cabanierul, însă, cel puţin în ochii mei, pare o înjurătură adusă la adresa muntelui, spre deosebire de cel desecris în revista citită. Dincolo de știința lui într-ale afacerii şi de hărnicia lui fără margini, ulterior a dovedit că nu-și poate depăși condiția de nătărău, când cineva i-a propus o colaborare. Cu precădere pentru sezoanele moarte, primăvara și toamna, i s-a propus o fluență de patru-cinci turişti străini pe săptămână, aduși de ghizi montani, cu cazare și masă, însă el a refuzat colaborarea cu atâta dăruire, încât am ajuns la concluzia că nu aș fi putut mânca ciorba de fasole în extrasezon nici chiar dacă m-aş fi prezentat la distinsul cabanier cu toate rudele, vecinii, cunoștințele şi prietenii mei la un loc. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp