Nu e doar vina lui Ionuț Moșteanu, ci și a celor care au știut și au tăcut, au închis ochii, pentru că era mai comod

foto: Profimedia

Demisia, în România, a devenit un fel de ultim gest de politețe politică, provenit din disperare — ceva ce faci abia după s-au cam epuizat toate celelalte variante și ți-ai dat seama că nu mai ai unde să te ascunzi. Dacă tot vorbim despre onoare, ar trebui spus deschis: onoarea începe cu evitarea minciunii, nu cu acceptarea vinei după zece ani în care ai beneficiat de pe urma ei.

Dar discuția despre onoare devine repede o perdea de fum dacă nu intrăm în miezul mai vechi al problemei: naivitatea de Mioriță a electoratului românesc. Același tip de naivitate care alimentează iluzia că, dacă un partid spune „meritocrație”, atunci tot ce vine de la el trebuie să fie, automat, meritocratic. Ne mulțumim cu puțin — ridicol de puțin — și continuăm să ne comportăm ca niște datornici față de liderii pe care-i votăm, de parcă ei ne-ar face un favor exercitând puterea, nu noi le-am încredința un mandat pe care ar trebui să-l onoreze. 

În cazul domnului Moșteanu, surpriza indignării colective este, pentru mine, aproape înduioșătoare. Mulți dintre cei din jurul meu care astăzi sunt tare supărați pe dumnealui sunt aceiași care, acum câteva luni, mă antagonizau pentru că îndrăzneam să le trimit un articol din presa argeșeană — județul pe listele căruia a fost și dl. Moșteanu ales ca parlamentar. Articolul ridica exact aceleași semne de întrebare, cu documente atașate, care-i duceau CV-ul aproape de dubioșenia unei scheme piramidale prost calculate. Dar era mai comod să fie considerat „propagandă”, „manipulare”, „comportament subversiv” care vine neapărat de la „ăia răi”.

A trebuit să treacă doar o jumătate de an ca aceiași oameni să descopere că poate nu era totul o invenție. Că poate nu orice avertisment incomod e conspirație plătită. Că niciun lider nu merită prezumția de nevinovăție și cu atât mai puțin statutul de neprihănire doar pentru că poartă sigla potrivită. Indiferent cine propune un candidat, el trebuie să treacă prin aceleași filtre, nu să fie luat de bun din credulitate, din bunăvoință sau din confortul unei identități politice asumate. Asta, dacă încă ne mai raportăm la noi ca la niște ființe cu gândire critică, a căror îndoială duce la rațiune și la existență în sine.

De aceea nu cred că vina aparține doar domnului Moșteanu. Vina e distribuită în cercuri concentrice: la cei care au știut și au tăcut, la cei care au preferat loialitatea de partid în locul loialității față de principiile pe care pretind că le apără, la cei care și-au închis ochii pentru că era mai comod să nu vadă. A nu vedea greșeala alesului tău înseamnă a-ți da dreptate, în jocul de-a orgoliul.

Pe partea cealaltă a ecuației, partidele care susțin sus și tare meritocrația ar fi avut obligația minimă de a filtra riguros oamenii pe care-i împing în funcții-cheie. Meritocrația nu e un discurs frumos despre viitor, ci o practică a prezentului. E un exercițiu mai mult decât necesar, pe care nu poți doar să-l joci frumos, ca într-un spectacol de pantomimă. Dacă accepți în vârf oameni dispuși să (se) falsifice, ai desființat chiar temelia pe care pretinzi că o construiești. Iar dacă într-un partid considerat încă plin de oameni inteligenți nimeni nu a sesizat problema, atunci nici nu mai știu ce e mai grav: complicitatea — sau incompetența.

Ne-ntoarcem la clasici: „ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale” — și nu cu noi, sau nu pe tura noastră; să ne mai bucurăm și noi, aș adăuga eu replicii din Caragiale.

Dar, hai, se întâmplă și pe la case mai mari, nu? Până la urmă, și noi vrem case mai mari, că am stat prea mult pe dinafara jocului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp