Dacă aș fi fost judecător în cazul Alexandru Vișinescu, nu l-aș fi condamnat pe acest bătrân, în care răutatea ucigașă încă-i tânără, la 20 de ani în închisorile zilei. Oricum, o să-l caute Șefa lui mult mai curând.
I-aș fi dat un singur an, în temnița de la Râmnicu Sărat, pe care a condus-o. Am fost în ea: e bine conservată, ca acum 60 de ani, pustie și la fel de tăcută cum era când gemea de nevinovați care își așteptau moartea.
Râmnicu Sărat a fost iadul tăcerii. Gardienii purtau cizme cu talpă de cauciuc. Deținuții n-aveau voie să scoată o vorbă, un sunet, ăsta era chinul cel mai greu, nici în celulă, nici la plimbarea în cerc prin curte. Și când mureau, erau ajutați s-o facă fără zgomot.
Celor care au mai ieșit vii, le-a trebuit un timp să reînvețe să vorbească.
Acolo l-aș fi pus pe Vișinescu unicul deținut, oferindu-i să-și aleagă celula. S-o schimbe cu altele când nu i-o mai plăcea.
Și privilegiul de a zbiera din când în când.
Află mai mult:
Andrei Muraru - „Jur să urăsc din adâncul ființei mele pe toți dușmanii Patriei”. Comandantul Vișinescu se întoarce la închisoare. Ca deținut
Andrei Muraru - Ultimul cuvânt al inculpatului. Vișinescu, în lacrimi, către judecători: „Vă rog să mă lăsaţi să mor!”
Anca Grădinaru - Vișinescu: sfârșit de capitol. Scrisoarea unui profesor de istorie care predă la clasa a VIII-a opționalul despre crimele comuniste
