Nu muri, România mea!

(Foto Guliver/Getty Images)

Am avut un vis. Se făcea că goneam de nebun, spre Capitală, pe autostrada Brașov-București. Linia munților dispărea când intram în tunelele largi căscate și apărea din nou, când ieșeam pe viaductele ce se agățau de văile adânci. 

Prăpastiile îți tăiau răsuflarea și te ademeneau continuu să te oprești și să fotografiezi peisajul. Ce țară frumoasă! Ce proști am fost, atâta vreme. Ce proști... Ca să scap de ispită, am trecut de pe banda unu pe doi, apoi pe trei și în sfârșit pe banda patru. Linia crestelor muntoase a dispărut din nou, atunci când am intrat într-un tunel, botezat după numele unui mare poet român, dar a apărut iarăși după vreo patru kilometri, la ieșire. Apoi a dispărut în următorul tunel și iarăși a apărut, și tot așa, de parcă era linia pulsului unui pacient care ba se stingea, ba revenea la viață. 

Bolnavul stătea întins pe un pat ultramodern, ultradotat, al unuia dintre renumitele spitale de la noi construite după Revoluție. Nu mai știu care dintre ele era, cred că cel în care au venit să lucreze medici străini din toată Europa. Da, da, cu siguranță ăla era.

Am dat drumul la radio și l-am auzit pe premierul României vorbind într-o engleză cursivă, undeva la un summit, despre faptul că România a ajuns în top trei cele mai puțin corupte țări din Uniunea Europeană. Am schimbat pe muzică. Asfaltul era neted, ca în palmă, iar telefonul stătea nemișcat pe bord.

Cu coada ochiului am văzut, jos, într-o vale, un tren ultrarapid ce șerpuia cu o viteză amețitoare, iar pârâurile din jur nici nu îndrăzneau să se țină după el și se mulțumeau doar să curgă învolburate.

Când am ajuns la destinație, mă trezisem. Grandioasa catedrală se înălța în fața mea. Cărămizile ei m-au dus cu gândul la casele construite și lăsate la roșu de familiile plecate la muncă în străinătate. Mă simțeam ca un copil, într-o curte fără părinți. Am intrat.

Parcă eram singur în catedrală, și toate gândurile aveau ecou, același ecou care se izbea de pereții gigantici ai lăcașului: Oare chiar nu mai trăiește? 

Pacientul se odihnea chiar în casa lui. Îi pregătiseră sicriul cu migală, de parcă nu ei o omorâseră. Acolo, în mijloc, România de abia mai respira. Refuza cu stoicism să moară, fix la 100 de ani de la nașterea ei.