Nu vreau să faci nimic cu noi, George Simion

Foto: Profimedia

​Nu vreau să faci nimic cu noi, George Simion. Nici nu mine, nici cu colegii mei, nici cu prietenii, nici cu părinții sau profesorii mei. Nu cu oamenii pe care-i văd discutând la televizor sau cu cei al căror nume apare pe cărțile pe care le citesc.

Nu vreau să existe în țara asta o listă a ta, o listă neagră de care vreunul dintre noi să ne temem. Nu știu dacă asta ți-ai propus cu scrisoarea ta în care ne numești „bezmetici” și începi să creionezi un lagăr pentru mințile rămase libere cu care nu ai ce să faci, pentru oamenii pe care nu îi păcălești și nici nu îi poți folosi ca masă de manevră.

Nu știu dacă ți-ai propus să ne îndârzești mai tare, dar sper ca asta să fie ceea ce ne antrenează în alegerea noastră. Fiindcă suntem un grup de indezirabili, suntem mai solidarizați de la mesajul tău încoace și vrem să alegem un viitor în care ne punem o singură speranță: să nu avem un lider ca tine. Pentru că nu există în mod real lideri ca tine, există doar câțiva președinți, câțiva dictatori; poate câțiva cabotini sau câțiva soți care își lasă soțiile vinete înainte de culcare și copiii foarte triști. Mi-aș dori mult ca eu și prietenii mei să nu fim acei copii triști, ca femeile din jurul meu să nu devină soțiile vinete și nici bărbații niște actori dirijați în filmul tău prost. 

Așa că duminică mergem la vot. Nu pentru că ne place jocul politic, ci pentru că știm ce înseamnă să nu-l mai putem juca deloc. Nu pentru că avem candidați perfecți, ci pentru că știm cum arată unul care poate ruina tot ce iubim la lumea noastră imperfectă: libertatea de a gândi, de a spune „nu”, de a fi împotrivă.

Eu nu am trăit dictatura, e adevărat. În loc de povești moralizatoare, am crescut cu povești triste ale bunicilor mei. Pentru ei, libertatea pe care încă o avem astăzi este un vis care, pentru majoritatea vieții lor, era de neatins. Eu știu lacrimile lor și neajunsurile părinților mei, pe când erau copiii. Am crescut din tăcerile, din ezitările lor, când îi întrebam ce a fost, cum a fost, de ce nu au vorbit, de ce nu au putut face nimic. Am învățat din oftaturile lor, din fricile care au rămas. N-avem nevoie să trăim din nou așa ceva ca să înțelegem pericolul. Știm deja cum arată o viață trăită pe vârfuri, cu voce joasă și ochii în patru. Și nu, nu vrem să retrăim ce-au îndurat ei. Suntem aici tocmai ca să nu li se fi întâmplat totul degeaba.

Mergem la vot ca să nu ne trezim peste câțiva ani că suntem strânși în jurul unui ecran pe care ni se transmite ce să simțim, ce să credem și în cine să nu mai avem voie să ne încredem. Ca ecranul ăla pe care te-au proiectat după primul tur de alegeri, cu tot cu holograma ta victorioasă. Mergem la vot nu din frică, ci pentru că știm că frica începe exact acolo unde oamenii tac și stau acasă. Mergem la vot pentru profesoara care ne-a învățat să punem întrebări. Pentru cei pe care îi iubim, dar tu n-ai să-i protejezi niciodată.

Mergem la vot pentru ca generația noastră să nu ajungă o generație cu ochii în pământ și dosarul în arhivele vreunei poliții. Mergem pentru că știm cum arată trecutul pe care vrei să-l reînvii și pentru că știm că în el n-au fost decât sânge, rușine și tăcere. Mergem pentru că România nu trebuie să redevină o țară de fricoși. Și dacă va fi să o apărăm cu un vot, atunci ăla e votul care contează. Și îl vom da împotriva ta.

Ai vrea să ne disciplinezi? Noi alegem să ne eliberăm. Duminică. La vot.

Vino cu o listă neagră, noi venim cu buletinul de vot. Vino cu urlete și ură, noi o să fim acolo tăcuți, demni de a alege. Alegem să nu fii tu, pe singura listă care contează.

Nu mai avem luxul să fim spectatori. Dacă pe noi nu ne interesează politica, totuși politica se va interesa de noi: e momentul să alegem în ce fel. Cu bocancii și cu bâta? Cu urlete și ură? Cu forța? Hai să spunem simplu – nu. Cât timp încă se mai poate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp