Explicațiile privind victoria AfD sunt complexe. Trebuie să privim la perioada în care încă erau două Germanii

sursa foto: Profimedia

Victoria AfD în Saxonia-Anhalt produce, inevitabil, încă o discuție despre ascensiunea extremei drepte în Europa. E o discuție necesară, pentru că filiala AfD din Saxonia-Anhalt se află de ani buni în atenția autorităților germane pentru extremism de dreapta.

Autoritățile invocă o concepție etno-naționalistă asupra identității germane, discursul discriminatoriu la adresa migranților și poziții considerate incompatibile cu principiile democratice constituționale. AfD respinge acuzațiile și susține că instituțiile statului sunt folosite politic împotriva sa. Ar fi însă prea simplu să explicăm succesul partidului exclusiv prin radicalizarea electoratului, imigrație sau eficiența propagandei populiste.

Ce s-a întâmplat în societățile europene în ultimele trei decenii, astfel încât partide precum AfD au ajuns să reprezinte pentru milioane de oameni o alternativă?

Există o tendință a centrului liberal european de a trata extrema dreaptă ca pe un corp străin apărut într-un sistem care, în rest, funcționa rezonabil. Din această perspectivă, democrațiile europene ar fi evoluat în limitele unui consens moderat, până când criza migrației, rețelele sociale, dezinformarea și populismul au radicalizat o parte a populației. E o explicație incompletă.

Extrema dreaptă europeană s-a dezvoltat tocmai în interiorul ordinii economice și sociale a ultimelor decenii. Iar unele dintre conflictele pe care le exploatează au fost produse sau amplificate chiar de politicile centrului. Cel mai vizibil dintre aceste conflicte e imigrația.

Una dintre erorile frecvente e presupunerea că Europa se împarte simplu între o extremă dreaptă anti-imigrație și un centru liberal favorabil imigrației. Realitatea e mult mai complicată.

În ultimii ani, partidele mainstream europene au adoptat ele însele politici din ce în ce mai restrictive privind azilul, controlul frontierelor și deportările. Uniunea Europeană a externalizat o parte a controlului migrației prin acorduri cu state terțe, iar diferența dintre migrantul economic considerat necesar și migrantul considerat indezirabil a devenit tot mai explicită.

În același timp, economiile europene au nevoie de imigrație. Din perspectiva angajatorului, migrantul e în primul rând forță de muncă, iar în anumite sectoare și în anumite condiții, una mai ieftină sau cu o putere de negociere mai redusă. De aceea, opoziția dintre liberalism și naționalism în problema imigrației n-ar trebui idealizată sau privită în alb și negru. Există o opoziție reală privind drepturile, pluralismul și limitele constituționale ale politicii, dar există și o limită economică a anti-imigraționismului: o politică de reducere drastică a imigrației poate ajunge să intre în conflict direct cu necesitățile economiei.

Iar dacă în acea economie (și societate) există puține locuințe accesibile, grădinițe insuficiente, școli aglomerate, administrații locale subfinanțate, transport public deficitar și deficit de personal medical, o creștere rapidă a populației mărește inevitabil cererea pentru aceste bunuri și servicii.

Să presupunem că doi oameni concurează pentru aceeași locuință ieftină. Se pot pune două întrebări, cu perspective ideologice complet diferite: „De ce există o singură locuință?” și „De ce sunt doi oameni?”.

În Germania, numărul locuințelor sociale a scăzut puternic în ultimele două decenii. De la aproximativ 2,1 milioane în 2006 s-a ajuns la puțin peste un milion. Locuințe vechi au ieșit din regimul de protecție mai repede decât au fost construite altele noi.

Iar acest lucru s-a întâmplat, paradoxal, într-una dintre cele mai prospere perioade ale economiei germane. În cea mai mare parte a epocii Merkel, Germania a beneficiat de șomaj în scădere, exporturi foarte puternice, excedente comerciale, costuri reduse ale împrumuturilor și, în ultimii ani de dinaintea pandemiei, excedente bugetare.

Cu toate acestea, investițiile publice au rămas mult timp reduse în raport cu dimensiunea economiei. FMI, OECD și economiști germani au atras în repetate rânduri atenția asupra deficitului de investiții în infrastructură, administrație și la nivelul municipalităților.

Formula „Wir schaffen das” („Vom reuși”) nu era în sine nerealistă. Germania avea resursele economice necesare pentru integrarea unui număr foarte mare de refugiați. Dar integrarea e și o problemă materială, nu doar administrativă.

O populație mai mare are nevoie de mai multe locuințe, profesori, locuri în grădinițe, mijloace de transport, medici și funcționari. Dacă imigrația crește fără ca infrastructura socială să crească într-un ritm comparabil, presiunea e resimțită în primul rând de cei care depind cel mai mult de serviciile publice.

Din acest motiv, o politică generoasă privind imigrația sau un număr mare de refugiați politic, combinată cu o politică restrictivă privind investițiile publice, poate produce un efect profund regresiv: costurile integrării devin mult mai vizibile pentru clasele cu venituri mici decât pentru cele prospere. Iar extrema dreaptă primește astfel un conflict gata construit: problema nu mai e că există prea puține locuințe, ci că există prea mulți străini; sau nu că statul a investit insuficient, ci că resursele „noastre” sunt consumate de „ceilalți”. Un conflict distributiv devine, astfel, un conflict identitar.

În estul Germaniei, această dinamică se suprapune peste o istorie socială mai veche. Reunificarea a adus libertate politică și o creștere enormă a nivelului de trai, dar tranziția economică a fost extrem de violentă. Industria est-germană s-a prăbușit la începutul anilor ’90, milioane de locuri de muncă au dispărut, iar numeroase regiuni au pierdut o parte importantă a populației tinere.

Privatizarea accelerată prin Treuhandanstalt (n.r. agenția guvernamentală pentru restructurarea economiei fostei RDG) a rămas, pentru mulți est-germani, simbolul unei transformări asupra căreia au avut foarte puțin control. Germania a investit ulterior sume enorme în Est, iar diferențele de nivel de trai s-au redus considerabil. Dar marile companii, averile, centrele de decizie și pozițiile de elită au rămas disproporționat concentrate în Vest.

Peste această experiență au venit reformele Agenda 2010 și Hartz ale guvernului social-democrat condus de Gerhard Schröder. Ele au contribuit la transformarea pieței muncii și, alături de alți factori, la reducerea șomajului. Dar au produs și o ruptură politică importantă: partidul tradițional al muncii a ajuns să fie asociat cu flexibilizarea pieței muncii, reducerea protecției șomerilor și extinderea sectorului salariilor mici.

Pentru o vreme, o parte importantă a nemulțumirii din Est a fost captată de PDS (n.r. Partidul Socialismului Democrat) și apoi de Die Linke. Astăzi, o parte generoasă din ea a migrat către AfD. Aici se află probabil una dintre cele mai importante transformări politice petrecute în Germania ultimelor decenii. Un conflict care putea fi formulat vertical, între muncă și capital, chiriaș și proprietar, periferie și centru, serviciu public și austeritate, a fost reformulat treptat ca un conflict orizontal, între german și migrant, autohton și refugiat, majoritate și minoritate.

De fiecare dată când un partid tot mai radical mai câștigă niște alegeri, establishment-ul european va constata din nou că democrația e în pericol, fără să-și pună întrebarea mai dificilă: ce anume din politica ultimelor trei decenii a făcut ca atât de mulți oameni să nu mai creadă că centrul politic le reprezintă interesele?

Această întrebare e valabilă și pentru noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp