Sunt meciuri care te fac să trăiești în 3 ceasuri cât într-un an. Azi-noapte, între Novak Djoković și Kei Nishikori s-a petrecut unul dintre cele mai adevărate meciuri din istoria tenisului.
A fost ca bătălia finală dintre Batman și Spiderman.
Nishikori a început cu o forță și o acuratețe de samurai. Dacă mingea trimisă de Nole era cu 1m mai scurtă, Kei țâșnea în ea și o plesnea cu o retragere atât de iute a rachetei de parcă mânuia într-adevăr o katana. Minute în șir, nici măcar Omul Păianjen, Nole, n-a putut să prindă loviturile mereu ascuțite, la linii și în unghi. Sârbul a fost, incredibil, depășit de viteza în regim de precizie a japonezului, pierzându-și de două ori serviciul.
Avea și o problemă la degetele piciorului stâng, a schimbat adidașii. După setul pierdut cu 2-6, pe fața lui Nole se citea oboseala psihică: ce zi fenomenală a prins Kei, îi intră tot, totuși eu conduc cu 9 la 2 în întâlnirile directe, am câștigat turneu după turneu anul ăsta, e o semifinală la Roma, urmează Roland Garros, are rost să mă consum într-un meci lung și greu, în care mă pot accidenta?
Așa se pierde „strategic” un meci, dacă nu ești un războinic al tenisului ca Nobilul Nole. A privit o vreme în gol, dus, cu gesturi mecanice. Apoi a scuturat o dată din cap ca un pursânge sub cravașă.
Și a început, minge cu minge, să construiască imposibilul. S-a aruncat în recuperări întinse până la urlet, a trimis winnere din poziții de necrezut, a servit cu fiecare fibră a corpului. Kei nu a încetat să joace excepțional, Nole a jucat mai bine. I-a smuls literalmente japonezului setul 2 cu 6-4.
În decisiv, purtat de efortul de voință, a ajuns să conducă cu 4-1. A avut minge de 5-1. Aici, a fost rândul lui Nishikori să scoată din el o rezervă secretă, transformând meciul într-un soi de nebunie. Zeci de minute nu a mai existat nicio lovitură „de umplutură”. Totul se juca la intensitate maximă: bombe, pe dreapta și pe rever, scurte, contrascurte, loburi, smeciuri returnate uluitor. Viteza de deplasare a celor doi jucători părea ireală.
Nu l-am auzit pe Novak Djoković să spună de atâtea ori „Bravo!”, de când îl văd jucând tenis. Kei, în schimb, a rămas tăcut, adunat în el însuși, aproape fără expresie pe chip, după loviturile fantastice reușite.
Tensiunea a rămas atât de mare până la ultima minge, încât Nole n-a observat că avea racheta varză după o dreaptă năprasnică – se pregătea să servească, arbitrul Lahiani i-a atras atenția că i s-a rupt racordajul!
Ultima minge: Nole are 6-5 în tie-break, după ce avusese alte 3 mingi de meci, anulate cu forehand-uri trimise pe contre pied cu „mână rece” de Kei, și servește. Bate mingea de pământ îndelung, respiră adânc, parcă ar vrea s-o țină așa la nesfârșit, să nu se termine vreodată acest meci de basm.
Într-un târziu ridică fruntea: o frântură de secundă, privirea lui o întâlnește pe cea a lui Nishikori, care aștepta încordat ca un șarpe în coadă, cu genunchii îndoiți și umărul stând înfipt în față. Atunci, în clipa aceea de ciocnire a ochilor, s-au strâns cele 3 ore și un minut de luptă pe viață și pe moarte: serviciul lui Nole se duce la teu, aproape în tușă, Kei se întinde încă o dată la rupere totală, agață cu dreapta și trimite mingea în fileu, la o palmă de bandă.
Asta a fost diferența între doi titani.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
