ISIS Hristos și apostolușii

Sunt destui cei care se vaită că vin peste noi musulmanii puioși, ce vor islamiza Europa – nu va scăpa nici România. Că fanaticii vor arde Biblia și ne vor împacheta femeile, iar bărbatul român, săracul, nici să urineze de-a-n picioarelea n-o să mai aibă voie.

Și dacă turbații cu turban întârzie, de ce să nu facă ei treaba în locul lor? Adică să-i scuipe, să-i ia cu huo, să le ardă cartea, să-i înjure de mamă și de morți pe cei care au cântat care cum a putut: „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici...”. Ca s-avem și noi, până la extremismul islamist, cretinismul nostru ortodoxist.

Nu crez să creadă cineva că subsemnatul voiesc să mă mântuiesc în noul sediu al Godporației BOR. Prin 2004, când scriam în Adevărul din 23 martie „Catedrala Mântuirii în Țara Mântuielii” (acum textul figurează în arhiva publicației sub semnătura Adevărul. Popescu a fost, damnatio memoriae, suprimat ca autor), cei 33 de apostoluși ai Dumnezeului lemnofil și claustrofil (erau 34, dar a apărut deja o „Iudă”) cântau, mai mult sau mai puțin fals, alte melodii.

Dar n-aș fi în veci capabil să protestez cu un cântecel, cu o prosteală „cool” de hipsteri cărunți. 

De ce spun prosteală? Pentru că, lăsând la o parte debilitatea poetică a versurilor, toți cei care au repetat foarte încântați de ei înșiși că știu ce preferă Dumnezeul ortodox se dovedesc niște sfertodocși:

„Și Eu îți zic ție că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei, 16,18).

La temelie piatră și deasupra zid, zice limpede Iisus – care lemn?

Lemnul a fost preferința chinuitorilor care l-au pus pe Domnul pe cruce.

Biserica zidită e mult mai rezistentă în timp. De aceea, în 1279, regele Ladislau Cumanul, îmboldit de Papa Nicolaus al III-lea, interzice construirea de biserici ortodoxe de zid în întreaga Transilvanie aflată sub stăpânire maghiară. Bisericile de lemn au fost o soluție de restriște a românilor ortodocși ardeleni, nu o chestiune de gust dumnezeiesc.

Așa se face că majoritatea bisericilor ortodoxe din Ardeal nu sunt mai vechi de anul 1600.

Biserica Mitropolitană Ortodoxă din Alba Iulia, ctitorită în 1597 de Mihai Viteazul, a fost făcută din zid, nu din lemn, și acesta era un mare semn pentru românii transilvăneni. Dar nici asta nu i-a împiedicat pe Habsburgi s-o distrugă un secol mai târziu.

Și care spații mici? Poate lăcașele de cult miezonoptice din Centrul Vechi, bombele strâmte, închise după omuciderea din Colectiv...

De-a lungul întregului Nou Testament, Mântuitorul este urmat de mari mulțimi de oameni, cărora le vorbește în spații larg deschise, în orașe, în piețe, pe munte, la malul mării... El este Lumina Lumii, nu un conspirator de hrubă.

Iar dacă Tatălui Atotputernic îi plac spațiile mici, de ce-a mai făcut cerul și pământul, și nu un bloc de garsoniere ceaușist?

Îi invidiez din adâncul sufletului pe cei care cred în Dumnezeul din biserică. În momentele grele ale vieţii, mai au un sprijin o ultimă, sau primă, instanţă la care să facă apel.

Firește că se înțelege unde bat apostolușii: tâmplărie și strâmtoare înseamnă bio și bani puțini, sufletul n-are nevoie de catedrale, corpul are nevoie de spitale... Dar bat strâmb și fandosit – nu încerca să ironizezi ce nu cunoști, fie și cășuniști sau corporatiști ortodocși, că te faci de râs.

De râs, nu de spital, unde vor să-i bage pe menestrelii Dumnezeului de buzunar, haitele netului care par a se închina lui ISIS Hristos.

Catedrala Mântuirii în Tara Mântuielii

23.03.2004

Îi invidiez din adâncul sufletului pe cei care cred în Dumnezeul din biserică. În momentele grele ale vieţii, mai au un sprijin o ultimă, sau primă, instanţă la care să facă apel. Când primesc o lovitură nedreaptă, ticăloasă, absurdă, pot să­-şi spună, atunci când sunt pe punctul de a­-şi pierde minţile: „Aşa a vrut Dumnezeu“. Pentru noi, ceilalţi, cei care nu credem, e mult mai greu. Suntem singuri în faţa răului, cu puterile noastre omeneşti, că la bine, pe aici, prin România, lumea nu prea are nevoie de Dumnezeu.

Sunt însă unii care au nevoie de o catedrală. Una a Mântuirii. A te mântui înseamnă a te salva, a te izbăvi, a fi iertat de păcate. Cine să fie iertat? Neamul, fireşte, nu ei, că neamul face păcate, nu ei. Neamul românesc trebuie adus şi trecut om cu om prin catedrala asta ca printr-­o imensă baie comunală pentru a fi spălat de păcatele de care se face vinovat. De păcatul sărăciei, al disperării, al năucelii, al însingurării.

Vreme de sute de ani, catedrale s­-au construit atunci când o structură statală s­-a aflat în expansiune politico­-economică, militară, socială şi a ţinut să emblematizeze asta. Megamaşinile umane care au muncit generaţii la catedrală au putut fi puse în mişcare de legătura dintre ierarhia religioasă şi puterea politică. Notre Dame de Paris sau domul din Köln sunt atât simboluri religioase, cât şi laice, politice. Pe măsură ce, în Occident, biserica a început să se distanţeze de puterea politică, construcţia de catedrale a încetat. În ortodoxie, religia a rămas mereu legată de Stat. În România, şi astăzi biserica ortodoxă stă în preajma Puterii lumeşti.

Puterea şi Biserica au nevoie de această catedrală de partid şi de stat. Dacă nu poţi lichida corupţia şi pe sora ei, sărăcia, faci o catedrală. La ocazii mari, musai să aibă şi Ion Iliescu, Adrian Năstase, Ioan Talpeş, Rodica Stănoiu, Nicolae Văcăroiu, Puiu Paşcu et comp unde să palmeze o lumânare şi să tragă nişte cruci cu ochiul la camere. Slujbele pentru românii ce vor mai muri în atentate nu se vor mai ţine pe aeroport. La fel, pomenirile pentru eroii Revoluţiei. Poate mutăm şi Paştile, că la Mitropolie e cam înghesuială. O să spuneţi că vor dura mult lucrările de construcţie ca să­-i mai prindă în funcţii şi în viaţă pe susmenţionaţii. Fiţi siguri că ei se consideră veşnici.

Ce va însemna catedrala pentru simplul român credincios? O să se poată aduna în sine, o să poată fi mai aproape de Dumnezeu în această biserică­-palat de protocol? Întreaga lume de azi stă sub semnul descentralizării, al autonomiei locale, al personalizării. De ce biserica ar face excepţie? Au românii nevoie de un Dumnezeu­-Mall? Sau au nevoie de biserici în fiecare comunitate, în sate, în cartiere, în liniştea cărora să se poată cu adevărat reculege?

Eu, unul, nu cred că de biserici, mici sau mari, ducem lipsă. Ci de adevăraţi oameni ai bisericii, de slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. De preoţi de înaltă conştiinţă şi vocaţie duhovnicească, capabili să­-i lumineze, să­-i întărească în cuget pe bieţii români care comit păcatul sărăciei, al disperării, al năucelii, al însingurării, cei care privesc la lumea sălbatică ce le creşte în jur şi nu mai înţeleg nimic. Şi sunt gata să pună mâinile pe piept. Cei care, asemenea lui Iisus, întreabă în fiecare dimineaţă: „Dumnezeul meu, de ce m­-ai părăsit?“.

Aud că această catedrală se va construi din banii strânşi de Biserică din donaţii de la credincioşi. Mii de miliarde adunate de la amărâţii patriei, pentru care bănuţul de 5.000 e cât roata carului? Haida de. Donaţii vor fi, cu siguranţă, de zeci şi sute de milioane, dar o să le facă alde Oprișan, Mischie, Bebe Ivanovici, Gigi Becali, Mitică Dragomir, fireşte nu înainte ca premierul Năstase să dea casei lui Dumnezeu suta de milioane înmulţită în Parkul Dracului. Văz în faţa ochilor, ca pe­-o icoană, chipul smerit al lui Vanghelie de la 5 venind să­-şi mai facă o pomană şi cu Biserica. Pentru toţi aceştia, şi mulţi alţii ca ei, Catedrala va fi Viloiul cel Mare, în care nu stă nimeni.

Sunt destui cei dispuşi să plătească această mare Indulgenţă, cum se cumpărau cu veacuri în urmă pentru iertarea păcatelor. Numai că pentru toate păcatele puternicilor zilei n­-ar fi de ajuns nici o catedrală cât Casa Poporului. Asta într­-o ţară nicidecum prosperă economic, nicidecum puternică politic, o ţară mizeră, al cărei simbol nu este Mântuirea, ci continuă să fie Mântuiala superficiul, lucrul grăbit şi prost făcut, de ochii lumii, nu pentru liniştea lăuntrului tău.

Şi mai îndrăznesc să spun că, până la Dumnezeu, neamul se salvează singur, prin conducătorii pe care şi­-i alege.

Un ateu- vor spune unii dintre cei ce citesc aceste rânduri, expediind tot ce­-am spus sub eticheta lipsei de credinţă în Dumnezeu. Sunt nevoit să le sfărâm acest comod prefabricat de gândire: cred în Dumnezeu. Dar cred că El trebuie căutat nu în biserici şi în tratate teologice, ci în oameni, în noi înşine, în mine însumi. Dacă suntem fiii Lui, atunci sămânţa scânteietoare a Tatălui trebuie să fie undeva în vastele întinderi neumblate din noi. Nu ne rămâne decât s­-o aducem la lumină.