Într-una din camerele Conacului P.P. Carp, din Țibănești, Maria, doctor în filosofie, învață împreună cu alți pasionați să picteze o frescă. Într-o fostă dependință a clădirii vechi, ceva mai departe, o altă Maria, care trăiește din ajutor social într-o casă fără curent electric, îi ajută pe oamenii din sat să își spele rufele la spălătoria comunitară deschisă de o asociație caritabilă. Plasate la o aruncătură de băț una de cealaltă, cele două lumi sunt cum nu se poate mai diferite, însă există un punct în care se aseamănă: se află fiecare, în propriul său ritm și la propria sa scară, într-un proces de învățare și de vindecare.
Școală pentru meseriile uitate
Șerban Sturdza, președintele filialei din București a Ordinului Arhitecților din România, este proprietarul conacului P.P. Carp, din Țibănești, județul Iași. În anul 1949, pe când avea doi ani, familia sa a fost forțată de comuniști să îl părăsească într-o singură noapte și să se mute în domiciliu obligatoriu.
Când l-a recâștigat în final, după Revoluție, Șerban Sturdza l-a găsit jefuit de frumusețea de odinioară, fragil, cu răni greu de vindecat. A început atunci un lent proces de restaurare al cărui scop este, pe lângă acela de a repara, acela de a educa: cei care refac astăzi pereții, amestecând, în timpul vizitei noastre, pământul, sunt artiști, studenți, meșteșugari români și străini care învață sau își perfecționează tehnica zidăriei din lut.
Conacul s-a transformat într-o școală a meseriilor uitate, în care poți să înveți tehnica fierăritului tradițional, tehnica zidăriei în lut, tehnica de frescă. „Acesta este un punct dintr-o rețea de puncte din țară în care încercăm să dezvoltăm meserii tradiționale din cauza faptului că am constatat în munca mea de arhitect, că, chiar și în cazul în care am bani ca să fac un proiect, nu pot să îl fac pentru că nu are cine să folosească diferitele tehnologii folosite în vechime”, explică Șerban Sturdza. Visul lui este ca, într-o zi, pe lângă cei care vin din afara comunei să învețe, un tânăr din Țibănești să devină un foarte bun fierar sau un foarte bun pictor de frescă.
Copiii discriminați pentru că aveau hăinuțele murdare
Pe vremea comunismului, în conac a funcționat un club al copiilor, dar și o grădiniță. O fetiță, pe nume Raluca, venea atunci acolo să se joace în marele parc dendrologic din fața conacului sau să ia parte la activitățile de la club. A plecat mai apoi în Franța la studii, s-a căsătorit acolo, și-a construit o carieră, a avut copii. Venea însă în fiecare vacanță la Țibănești, la părinții săi, vedea problemele oamenilor de aici. „La început, eram și eu ca toată lumea. Spuneam nimic nu merge bine, toți sunt o apă și un pământ. Iar cu timpul, mi-a dat seama că nu e normal ce se întâmplă și dacă nici cei care știu cum ar trebui să arate lucrurile nu acționează, atunci cine să acționeze?”, povestește Raluca Laffaille.
S-a gândit la nevoile oamenilor și și-a dat seama că multora dintre ei le este greu să le satisfacă și pe cele de bază, cum ar fi nevoia de igienă. A înființat o asociație, numită Generation Țibănești. „M-a inspirat foarte mult cazul copiilor care merg la școală, care nu aveau hăinuțele curate de la o zi la alta, care erau discriminați și respinși de comunitate, de ceilalți copii din cauza aparenței, a mirosului pe care îl aveau”, explică și s-a gândit că o spălătorie comunitară ar putea să le ușureze mult viața acelor familii din comunitate care trăiesc fără curent electric și fără apă.
Igiena, un subiect tabu
„Mi-am spus că e foarte greu să ajungi la oameni, la noi igiena este tabu. Să vorbești despre intimitate, despre igienă, despre faptul că ai dificultăți și nu poți să te menții curat e o problemă delicată. Ca să popularizăm, încetul cu încetul membrii asociației (n.r. dintre care care mulți sunt profesori) au acceptat să se implice și să popularizeze ideea și am făcut o schemă, prima dată pe un șervețel”, își amintește. Pentru a le putea oferi oamenilor acest serviciu gratuit, avea nevoie de finanțare.
„Eram abonați la pagina de Facebook a Fundației Vodafone România și am văzut că începe o nouă rundă de finanțare pentru mediul rural și am văzut că proiectul nostru îndeplinea criteriile de eligibilitate”, spune Raluca Laffaille. A primit de la Fundația Vodafone România finanțare pentru spălătoria comunitară, al cărui sediu a fost pus la dispoziție gratuit de Șerban Sturdza într-una dintre dependințele conacului.
„Aveam nevoie de un loc central, accesibil pentru toată lumea. Cum primăria nu a avut să ne pună la dispoziție un astfel de spațiu și cum știam că Șerban Sturdza e implicat în comunitate, am luat dosarul și m-am dus la el. Avea un metru în mână și m-a întrebat: De câți metri pătrați ai nevoie?”, povestește ea.
„O bătrână de 70 de ani care a spălat toată viața rufele la lighean nu cunoaște confortul ăsta și îl refuză în primă instanță”
La început, oamenilor le era rușine să vină să își spele hainele. Atunci Raluca Laffaille i-a rugat pe consilierii din fiecare sat să le explice că acest serviciu îi va ajuta să aibă o viață mult mai ușoară și că nu au niciun motiv să se simtă jenați. A pus totodată la punct un circuit de igienă prin care să colecteze rufele murdare. „O bătrână de 70 de ani care a spălat toată viața rufele la lighean nu cunoaște confortul ăsta și îl refuză în primă instanță. Și atunci trebuie să o faci să încerce o dată, de două ori, circuitul de igienă care le-a fost pus la dispoziție, a avut un rol foarte important la începutul programului. Și acum circuitul de igienă funcționează, dar în mod excepțional, pentru cei aflați în situații vulnerabile”, explică ea.
Treptat, oamenii au început să capete încredere, iar acum la spălătorie vin, lunar, între 275 și 350 de beneficiari. Între ei, un tată care își crește singur cei patru copii sau o bunică de 70 de ani care are grijă de mulți nepoți ai căror părinți au plecat în străinătate. „Copiii sunt acum curați și nu mai sunt discriminați. Familiilor li s-a schimbat viața. Să fii curat e ceva ce pare nesemnificativ, dar contribuie foarte mult la dezvoltarea personală”, crede Raluca Laffaille. Maria este una dintre cele patru beneficiare de ajutor social din comună care își face norma de muncă, spălând și uscând hainele celor care vin la spălătorie. Are patru nepoți, din care cel mai mic e bebeluș, iar cel mai mare are cinci ani, cărora le spală aici hainele și așternuturile. „Era foarte greu pentru mine, n-am curent, n-am apă, n-am nimic. E foarte greu și de ei. Mai merg cu ei la câte cineva care are televizor și săracii nu mai vor să plece: Mai stai, mamă, mai stai...”, spune Maria.
Raluca Laffaille simte că oamenii sunt mulțumiți pentru că există spălătoria. „Oamenii spun că e bine și asta e suficient. Se citește în comportamentul și în ochii lor că sunt mulțumiți. Am primit niște mulțumiri atipice, când cineva a venit și mi-a spus că a făcut un pomelnic pentru mine Pentru mine este mulțumirea supremă, și-a exprimat afectivitatea cum a avut capacitatea să o facă. M-a emoționat”.
Caută acum un investitor care să deschidă o fabrică în comună. Crede că locurile de muncă ar reuși să-i ajute cu adevărat să aibă o viață mai bună. E foarte atașată de Țibănești, locul în care își petrece toate vacanțele și pe care speră să ajungă să îl schimbe un pic. „Câteodată, soțul meu spune că sunt foarte idealistă și că cred că pot schimba lumea. Dar mă susține întotdeauna”. Procesul este unul anevoios și de durată, dar spune că nu renunță. Mai ales în timpul lui, și ea, și cei din jur învață.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Of, Creanga si prostia omeneasca....