Oameni fără cinematograf. Primăria mi-a furat încă o felie din Bucureștiul la care țineam

Mergeam des la Cinema Glendale din Cotroceni.

Când am citit pe Scena9 că Primăria l-a închis, mi s-a proptit un nod în gât. Primăria mi-a furat încă o felie din Bucureștiul ăla discret la care țineam. Spre deosebire de multe alte decizii idioate și indiferente la vocea comunității care mă enervează din principiu, de data asta e și cu nostalgie. 

Era cinemaul meu preferat. Mergeam acolo cu taică-miu pe vremea când era încă acceptabil social sa râzi la comedii cu Adam Sandler. Eu aveam 10 ani și mergeam des la cinema pentru că nu există alt loc unde sa vezi filme noi. Acum am Netflix, HBO Go și tot ce mai există online, dar mi-a rămas imprimată plăcerea asta a marelui ecran. Am fost la Glendale cu mama, pentru că ne place să vedem SF-uri și să le comentăm apoi din perspectivă socială. Și ei i se părea locul plin de personalitate și primitor, altfel decât la mall. Am fost acolo prima dată când Black Panther s-a încălțat cu sneakerșii regali și prima dată când a avut Thor burtă și n-am avut.

Glendale dădea sentimentul că e o afacere de familie care are mulți clienți de-ai casei. O afacere responsabilă, care avea certificare ISU. Una care trăia pentru comunitate, din moment ce patronul spunea că în ultimii 2 ani a adus de multe ori bani de acasă ca să o țină deschisă. Pentru el asta nici măcar nu era o problemă. Filmele erau noi, mari și multe. La fel ca la Cinema Elvire Popesco de la Institutul Francez, pe același ecran puteai să vezi 4 filme diferite la ore diferite. Lumea venea. 

Sala avea fotolii de piele cu care te puteai lăsa pe spate, sistem 3D și sunet excelent. În bilet era inclus popcorn cu refill și suc pe moca, iar spectatorii își sopteau geek trivia și stiau exact câte aftercredits-uri să aștepte la fiecare film Marvel. Iar dacă nu știai, te avertiza doamna care avea grijă de spațiu și de popcorn că “mai e, mamă”. Chiar și la avanpremiere, când era plin, tipul de la casă îți păstra rezervarea până în ultimul minut. Detalii mici, dar cu un farmec care n-are cum să-ți scape. Asta dacă ești om.

Doar că primarii roșii nu pot sau nu vor să fie oameni. Altfel ar fi ascultat când oamenii din cartier au facut o petiție ca să salveze cinematograful din Cotroceni. Ar fi ascultat și când comunitățile locale s-au opus construirii unui patinoar în Parcul Romniceanu, demolării Parcului Brâncuși din sectorul 3 sau nivelării inutile a zonei Matache. Ar fi ascultat și n-ar fi ciuntit copaci sănătoși prin tot Bucureștiul de parcă ar fi fost buruieni.

Dacă ei nu sunt oameni cu noi, ce putem să facem?

Putem să votăm Oameni. Să votăm oameni până scăpăm de ăștia și de turcismele lor pe roți. Să votăm până coboară apele-n canalizare și mașinile de pe trotuare în parcare. Să votăm pentru clădiri de patrimoniu și consolidare. Să votăm anti praf, zgomot, poluare și sfidare. Să votăm pentru piste de biciclete în loc de borduri cu supraetajare. Să votăm că parcurile nu sunt terenuri pentru centre comerciale. Să votăm pentru reciclare și contracte transparente de salubrizare. Să votăm pentru regenerări urbane în loc de miliarde la catedrale și pentru spații pentru relaxare în loc de vouchere pentru televizoare. Să votăm pentru copaci care nu sunt omorâți prin “toaletare”. Să votăm ca să nu mai uite niciodată că ei locuiesc în orașele oamenilor, nu noi în ale lor. Să votam pentru că, deși ne mint că s-au schimbat, sunt doar o hidră cu alt cap.

Să votăm la locale pentru un oraș în care nu ne doare să trăim.

Să ne facem din timp vize de flotant!

Să nu rămânem un oraș de buline roșii, borduri roșii, bilanțuri roșii, semafoare roșii și ochi roșii de nervi, doar cu blocuri în alte culori care nu se înțeleg între ele. Blocuri izolate cu oameni izolați de propriul oraș.

Oameni fără drepturi, fără amintiri, fără cinematograf.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp