Vrei să se vorbească despre filmul tău? Bagă, nene, ceva ce nu s-a mai făcut în materie de a ofusca. Fă Rambo cu un actor în scaun cu rotile, Romeo și Julieta cu rinoceri. Se cheamă reinterpretare. Ce-o fi așa greu.

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

A 20-a ediție a Festivalului de Film Independent ANONIMUL, care are loc, în fiecare an în Delta Dunării, începe astăzi, iar cel mai recent film al lui Radu Jude, “Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, care a câștigat sâmbătă Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Locarno, va putea fi văzut în premieră în România săptămâna aceasta, la Sfântu Gheorghe. Pelicula regizată de Jude face parte dintr-o listă de lungmetraje românești atent alese de organizatori pentru că ANONIMUL împlinește două decenii de când atrage iubitorii de film în Deltă. Foto captura

Mi-a lipsit foarte mult un film ca ăsta în viața mea. (Foto: IMDB)

Nu mi s-a întâmplat niciodată. Am ieșit de la un film convinsă că nu mi-a plăcut, apoi, câteva ore mai târziu, nu mă puteam opri din a mă gândi la el.

Marea artă a lui Nolan este că a făcut un film din care oamenii „normali" nu înțeleg mare lucru, și, cu toate astea, nu te dezlipești de el.

Oglinda nu ne arată egali în rău, dar ne arată pe toți murdari de sânge.

Glendale dădea sentimentul că e o afacere de familie care are mulți clienți de-ai casei. O afacere responsabilă, care avea certificare ISU. Una care trăia pentru comunitate, din moment ce patronul spunea că în ultimii 2 ani a adus de multe ori bani de acasă ca să o țină deschisă. Pentru el asta nici măcar nu era o problemă. Filmele erau noi, mari și multe.

A fost primul film de „oameni mari” pe care copilul meu de aproape șase ani l-a văzut împreună cu mine. (Foto: imdb.com)

Încă resimt ecouri ale filmului asupra mea. Ceva-ceva din mine nu vrea să se așeze la locul lui. Poate gândul că un om atât de valoros a trecut neobservat de contemporanii săi, trăind sub multiple presiuni chinuitoare: financiare, de sănătate, sociale. Iar ce nu-mi dă pace este că Vincent a murit simțindu-se o povară