Oamenii cu prea multe certitudini sunt incapabili să înțeleagă lumea. Prin urmare nu ar trebui să ajungă în poziția de a putea să schimbe lumea altora

Foto: Colaj influenceri Tik-Tok, realizat de Ovidiu Jelea

Înainte de orice altceva, țin să avertizez că acesta este un text greu de digerat, cu trimiteri la fel de dificile. Apoi, vreau să menționez din capul locului că sunt un susținător al egalității de drepturi în ceea ce privește persoanele LGBTQ. Consider că ar trebui să aibă exact aceleași drepturi ca oricine, inclusiv cel de a se căsători, ba chiar ar trebui să beneficieze de sprijin și protecție sporite, fiindcă fac parte dintr-o categorie discriminată. 

Personal am fost, sunt și voi rămâne un om din afara sistemelor, un liber cugetător. Cunosc persoane LGBTQ, orientarea lor sexuală nu influențează în niciun fel modul în care le percep, pentru că face parte, din punctul meu de vedere, din viața lor privată, iar eu consider că bariera dintre viața socială și cea privată nu se încalcă, e tabu. Am participat uneori la evenimentele lor și nu doar în România, de exemplu o excursie pe care am făcut-o în Grand Canaria s-a suprapus, întâmplător, cu un festival Pride, unde am descoperit o atmosferă și o energie rare.

Profesiile mele presupun să citesc mult despre dezvoltarea fizică, emoțională și mintală, așa că la un moment dat m-am documentat mai serios în ceea ce privește unul dintre aspectele ce țin de LGBTQ: tranziția făcută de unele fete minore spre a avea corpuri de băieți. Pe lângă faptul că lucrurile descoperite nu mi-au răspuns deloc întrebărilor pe care le aveam, ele m-au făcut să îmi pun și mai multe întrebări, contrazicând tot ce știam din zeci de cărți de sport, anatomie, psihologie și sute de studii citite. Totul a început cu o carte.

Jurnalista Abigail Shrier scrie în cartea sa, intitulată „Irreversible Damage. The Transgender Craze Seducing Our Daughters”:

„Multe dintre adolescentele care adoptă o identitate transgender nu au avut niciodată o singură experiență sexuală sau romantică. Nu au fost sărutate niciodată de un băiat sau de o fată. Ceea ce le lipsește din experiența de viață compensează cu un vocabular plin de sex și o teorie de gen de avangardă. Adânc în cavernele internetului, o escadrilă de vindecători așteaptă să-i sfătuiască.”

În cartea ei, care m-a lovit precum un trăsnet, fiindcă ideologia transgender mi-a fost prezentată până atunci doar în lumina colorată și veselă a curcubeului, Abigail descrie o lume tulburătoare. Am făcut efortul jurnalistic de a verifica imparțial subiectul tratat, foarte subiectiv, de jurnalistă și am fost și mai tulburat, fiindcă nu am avut cum să neg că lumea descrisă în carte este sută la sută reală.

Am interacționat ulterior direct cu zeci de conturi online, pe diverse rețele de socializare și am vizionat zeci de filme cu sute de milioane de reacții și milioane de urmăritori.

Pentru cei care vor un rezumat, fiind deja dependenți de modul prin care rețele de socializare precum Facebook, Tik Tok, Youtube, Instagram și Twitter lovesc cu postări scurte în sistemul hormonal mai eficient decât o face o carte, o să descriu pe scurt lumea respectivă:

1. O lume în care mii de adolescente sunt anxioase în ceea ce privește corpurile lor.

2. O lume în care numeroase minore sunt validate ca fiind trans în comunități online trans.

3. O lume în care influencers cu sute de milioane de fani le îndeamnă către tranziție.

4. O lume în care psihologii le lasă pe minore să se auto-diagnosticheze ca trans și le trimit la medic.

5. O lume în care medicii le dau, fără acordul părinților, blocatoare de pubertate și testosteron.

6. O lume în care psihologii șantajează emoțional părinții: „ori copilul face tranziția, ori se va sinucide”.

7. O lume în care fetelor le crește barbă, li se modifică structura osoasă și vocea. Este prima etapă.

8. A doua etapă este „top surgery”- mutilarea corporală prin tăierea sânilor, efectuată de medici.

9. A treia etapă e coaserea, tot e către medici, a unui fel de penis inert, creat din piele de pe antebraț.

10. O lume în care unele tinere se trezesc ca dintr-un vis frumos și regretă, însă e mult prea târziu.

Lumea aceasta este reală, nu este o poveste horror. Apare și în cartea scrisă de jurnalista de investigație Hannah Barnes, intitulată „Time to Think: The Inside Story of the Collapse of the Tavistock's Gender Service for Children”. Ea se întreabă:

„Băieți trans, adolescenți auto-diagnosticați care erau biologic femei, au început să umple sala de așteptare a GIDS cu povești similare, tunsori, chiar nume, unul după altul după altul. Ei vorbesc despre YouTuberii lor trans preferați, mulți care au adoptat același nume și despre cum au aspirat să fie ca ei în viitor. Având în vedere cât de complicati păreau să fie acești tineri, s-ar putea întâmpla altceva care să explice acest lucru, altceva decât că toți sunt trans?”

Această carte, care lovește și ea precum un trăsnet, este caracterizată de Sunday Times ca fiind „jaw dropping”, de The Economist ca "a journalistic and sobering take on a divisive subject", de Sunday Times ca „a deeply reported, scrupulously non-judgmental account of the collapse of the NHS service, based on hundreds of hours of interviews with former clinicians and patients, a jaw-dropping insight into failure: failure of leadership, of child safeguarding and of the NHS", de Financial Times ca „a powerful and disturbing book, an exemplary and detailed analysis of a place whose doctors, Barnes writes, most commonly describe it as mad”.

În timpul documentării am mers adânc, în „subsolurile” internetului, navigând prin valuri de homofobie, transfobie, euforie, erori majore de logică și multă, multă ură. Am văzut persoane pe care nu le-aș fi confundat niciodată cu unele de sex feminin, fiindcă aveau trăsături masculine mai pronunțate decât mulți bărbați, spunând cât de bine se simt ca bărbați și am vrut să înțeleg, din punct de vedere sexual, cum obțin plăcere acele persoane, fiindcă nu poți să îți faci o opinie corectă despre o problemă ce migrează în jurul sexului, omițând chiar sexul din discuție.

Așa am descoperit persoane precum Trip Richards, pe care oricine îl/o poate căuta pe google, aflate în penultima etapă a tranziției, deci fără penis construit prin faloplastie, iar numărul întrebărilor fără răspuns pe care le aveam a crescut. Am vizionat zeci de filmulețe online, prin care tinerele erau încurajate să facă tranziția, dar am vrut să văd și cum arată o tranziție totală, lucru pe care îl poate face oricine pe Google, folosind cuvintele cheie „phalloplasty” și „ bottom surgery ftm”. Experiența a fost mai dură decât mi-aș fi imaginat.

Am ascultat-o pe Chloe Cole, una dintre multele persoane care regretă pașii făcuți in procesul de tranziție, și am văzut valurile de ură și respingere venite dinspre cei care inițial o îmbrățișau, pentru ca ulterior să o respingă, considerând-o o trădătoare.

Recunosc că m-am amuzat când am văzut, rătăcită prin valul uriaș de sfătuitori într-ale vieții de pe Tik-Tok, o tânără care mă informa că există o identitate de gen asociată anotimpurilor, numită gender season, a acelor indivizi care își „explorează” identitatea sexuală în relație cu unul, sau mai multe anotimpuri. M-a făcut să ies din casă în plin crivăț, ca să îmi răcoresc mintea. Când m-am întors la căldură am citit, pe pagina oficială a unei organizații ce are ca obiect de activitate lupta împotriva discriminării, un text scris într-un limbaj nou, nemavăzut până atunci, folosind termeni precum „studentx” și „elevx”. Am plecat din nou pe munte, preferând să dau peste lupx sau ursx, decât să accept că sunt bătrânx inadaptatx într-o lume de tinerx frumoșx și liberx.

Am vrut să aflu când a pornit această schimbare și am aflat povestea psihologului John Money, un pionier al conceptelor de „identitate de gen” și „orientare sexuală”, al cărui experiment a fost considerat la vremea respectivă o mare descoperire, pentru ca ulterior să se dovedească a fi eroare majoră. El a pus doi părinți să-și crească propriul copil, biologic băiat, ca pe o fată, după ce a avut penisul distrus în urma unei operații de circumcizie eșuate. Ca să-l convingă pe copil că este fată, l-a pus pe fratele geamăn să-l abuzeze sexual. Ambii gemeni au murit. Brian Reimer, băiatul obligat să-și abuzeze fratele s-a sinucis cu o supradoză de antidepresive, iar băiatul crescut ca fată a declarat public că experimentul pe care toți îl considerau de succes a fost în realitate un eșec total, care i-a distrus viața, apoi s-a împușcat în cap. Din nou, numărul întrebărilor fără răspuns din mintea mea a crescut, la fel cum a crescut și scepticismul. Istoria ne-a arătat că, adeseori, mase uriașe de oameni pot porni într-o anumită direcție, din convingerea că direcția respectivă este corectă, pentru ca apoi toată lumea să conchidă că nu a fost așa.

Îmi este extrem de greu, ca fost sportiv de performanță și antrenor de performanță cu aproape două decenii de activitate, să accept faptul că există psihologi care lasă minori de doisprezece ani să se auto-diagnosticheze și că unii medici le mutilează apoi corpurile, fiindcă în viziunea mea un medic ar trebui să „repare” un corp care nu funcționează bine, nu să transforme un corp sănătos într-unul disfuncțional. Pot fi de acord cu aceste soluții în cazul adulților, mai ales dacă alte soluții nu există. Cu impunerea prezentării lor drept alegeri, mai exact cu expunerea minorilor la propagandă, în cele mai vulnerabile perioade din viețile lor, nu voi fi niciodată de acord. Cred însă că acei părinți care vor să își educe astfel copiii trebuie să fie liberi să o facă, fără a fi acuzați sau blamați. Până la urmă, cum putem afla unde duce un drum dacă nu lăsăm pe nimeni să-l urmeze?

Din exterior, ca free-thinker, observ un conflict major între două extreme, de o parte fiind apologeții unei ideologii ce este impusă adesea absurd, prin înfierarea publică a oricărei persoane cu vederi moderate în ceea ce privește acest subiect, iar în cealaltă parte aflându-se cei care demonizează și marginalizează orice persoană care caută, într-o lume plină ură, o insulă de acceptare și sprijin.

Am fost adesea criticat pentru poziția neutră în ceea ce privește anumite subiecte și mi s-a spus că neutralitatea înseamnă lașitate, ori complicitate. Parțial, raționamentul este corect, fiindcă neutralitatea este invocată adeseori doar pentru a masca lașitatea și nevoia de a fi plăcut, nevoie care nu este nimic mai mult decât o uriașă slăbiciune.

Raționamentul „neutralitate egal lașitate” pică însă cu totul în momentul în care neutralitatea implică înfruntarea argumentelor și, adesea, a antipatiei ambelor extreme, poziție naturală pentru oamenii liberi mintal și emoțional, dar care este incomodă celor care se confruntă cu alții doar din adăpostul oferit de grupul în care au primit acceptare și validare.

Cred că, în ceea ce privește un subiect atât de delicat și de complex, pe care l-am abordat doar superficial în acest material de opinie, există prea mulți oameni plini de certitudini și că, în general, oamenii cu prea multe certitudini sunt incapabili să înțeleagă lumea în ansamblul ei, prin urmare nu ar trebui să ajungă în poziția de a putea să schimbe, în vreun fel, lumea altora.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp