foto: Profimedia
Înainte să mă mut în România aveam obiceiul să îi duc pe prietenii mei olandezi la filme românești care rulau în cinematografele mici, artistice, din Olanda. Cred că acolo am văzut aproape toate filmele lui Cristian Mungiu, dar și Aferim! și multe altele.
Între prietenii mei apăruse chiar și o glumă: în filmele românești nimeni nu râde. Iar eu încercam mereu să îi conving că viața reală din România este, de fapt, plină de umor, ironie sau autoironie.
Dar când îmi amintesc anumite scene, înțeleg și de unde venea impresia lor. Medicul obosit și epuizat din „4 Months, 3 Weeks and 2 Days”. Fetele din „Beyond the Hills” când ajung la mănăstire. Ședința lungă și tensionată din „R.M.N.” despre muncitorii străini, care atinge sobru aproape toate temele societății contemporane. Sau preotul antisemit din „Aferim!”, care mi-a rămas în minte nu pentru glume bune, ci pentru felul în care intoleranța este prezentată aproape banal, ca parte firească a lumii.
„Fjord” încă nu l-am văzut bineînțeles, dar tema filmului nu pare să anunțe nici ea o comedie ușoară. Dar am urmărit câteva interviuri cu Cristian Mungiu și ceea ce m-a impresionat din nou este stilul lui: modestia, calmul și mai ales nuanța. Tocmai această nuanță mă face să mă simt încă o dată împăcat cu alegerea mea de a trăi în România.
Iar ceea ce mi se pare frumos la premiul câștigat acum de „Fjord” este că, într-un fel, putem participa cu toții la el. Înțeleg și chiar simt valul de mândrie națională care a apărut în România. Dar sunt și puțin sceptic față de acest tip de mândrie. Seamănă cu entuziasmul pe care îl avem când un înotător, un tenismen sau un pilot de Formula 1 câștigă pentru „țara noastră”. Mândria națională spune însă foarte puțin despre valoarea intrinsecă a unei performanțe.
Diferența este că nu putem înota, juca tenis sau conduce Formula 1 alături de eroii noștri naționali. În schimb, putem intra cu toții în universul creat de filmele lui Mungiu. Putem fi atinși de frumusețea lor sobră, de felul în care ne obligă să vedem mai multă complexitate în ceilalți și mai multă nuanță în noi înșine.
Și poate că spune ceva important faptul că juriul de la Cannes a ales tocmai această perspectivă europeană a nuanței, într-o perioadă dominată atât de des de polarizare și de împărțirea lumii între „buni” și „răi”. Poate că Europa începe, încet, să își caute propriul drum. Un drum bazat nu pe uniformitate, ci pe diversitate, contradicții și înțelegere reciprocă. Iar de această dată, inspirația pare să vină din Est.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.