Surprinzător de „clasic” acest Oppenheimer al lui Christopher Nolan. Nicio imagine amețitoare, greu de uitat, cum sunt atâtea în „Inception”, nimic din demența fascinantă a Răului în „The Dark Knight” sau din inventivitatea cinematografică debordantă a lui „Dunkirk”. Imaginarul „Interstellar” rămâne în mine, prin puterea imaginilor și muzicii lui Hans Zimmer, mai real decât realistul „Oppenheimer”.
Două treimi din film sunt o turnare conștiincioasă, documentată, a biografiei omului numit „Tatăl Bombei Atomice”. (Cu mici îngroșări care să sară în ochii spectatorului: în tinerețe, Julius Robert Oppenheimer, suferind psihic, „a pus substanțe chimice nocive pe un măr”, încercând să-și otrăvească profesorul. Nolan îl pune să injecteze mărul cu o seringă umplută cu ce trage dintr-o sticluță pe care scrie „Cianură de potasiu”...).
Pentru subsemnatul, din pricină că se întâmplă să cunosc istoria facerii bombei atomice din doască-n doască, ușor plictisitoare. Pentru cei mai puțin sau deloc familiarizați cu subiectul, poate fi informativ utilă. Cillian Murphy este foarte bine ales ca înfățișare, seamănă izbitor cu Oppenheimer, dar joacă fără gând în spate, ilustrativ, nu intră în pielea atomistului, n-a sondat personajul în adâncime. Zice pe dinafară replicile științifice ținând de fizica atomică și cuantică, nu s-a înhămat la efortul – mare, ce-i drept – de a le înțelege, pentru ca rolul să capete verosimilitate. Așa cum De Niro s-a îngrășat zeci de kilograme pentru a da greutate imaginii lui Raging Bull peste ani sau cum Al Pacino privea minute în șir cu ochii larg deschiși un bec cu luminozitate mare înainte de a intra în scenă ca orb...
Enervant de prost este întruchipat Albert Einstein. Arată și se poartă ca un tejghetar arogant, țâfnos și sentențios. Ceea ce nu rezultă câtuși de puțin din relatările celor care l-au cunoscut pe „Papa al Fizicii”: un om mai degrabă timid, tăcut, generos, capabil de prietenii trainice. Și cu simțul umorului...
Revelația actoricească este Robert Downey Jr., în rolul senatorului Lewis Strauss, dușmanul lui Oppenheimer. Personajul lui evoluează, de la un bătrân inteligent, sfătos și bine intenționat, până la fățarnicul diabolic, care folosește cele mai cinice și viclene mijloace pentru a-l distruge pe Julius – Downey Jr . este convingător în ambele ipostaze.
Filmul crește considerabil în tensiune în ultima sa parte – „mitralierea” lui Oppenheimer de către o Comisie anticomunistă, mccarthystă, montată de Strauss. Ceva din nebunia acelor ani `50, care a distrus viețile atâtor americani valoroși, răbufnește prin ecran. Senzația strivirii unui om de către un mecanism „oficial”, pe cât de nedrept, pe atât de implacabil, dincolo de țară și timp, mi-a răscolit amintirile...
Un om, dar nu un nevinovat. Oppenheimer n-a fost acuzat de înaltă trădare în favoarea comuniștilor, dar comportamentul său a fost calificat ca nesigur, drept care i s-a ridicat – lui, șeful proiectului atomic Manhattan! – autorizația de securitate.
Însă acuzația cea mai gravă o strigă perfidul Strauss când mașinațiile lui încep să fie date în vileag: „Oppenheimer face pe martirul, dar nu-i pasă de cei care au fost omorâți la Hiroshima și Nagasaki, nu-l interesează decât gloria lui personală!”. De fapt, e o problemă morală care îi privește pe toți oamenii de știință performanți.
Laureatul Nobel, medicul și biochimistul Albert Szent-Gyorgyi, conducea interviuri de selecție pentru angajarea de cercetători în domeniul cancerului. Întrebati fiind de ce vor să se ocupe cu așa ceva, mulți candidați răspundeau: „Ca să contribui la reducerea suferinței umane în întreaga lume!...”. La care Szent-Gyorgyi replica sec: „Atunci, mergeți la o societate de binefacere”. Descoperitorul vitaminei P avea nevoie de indivizi obsedați, lipsiți de empatie, chiar maniaci pe care îi acaparează munca științifică în sine, ca provocare intelectuală pură, fără să le pese de oameni. Inși îndrăgostiți de propriul creier. Posedați de un daimon rece. Știa că aceștia, nu bunii samariteni, pot să producă rezultate.
Oppenheimer n-a făcut excepție. Și nu numai el, toți participanții la construirea armei atomice în Los Alamos sau la Chicago, n-ar fi renunțat să-și facă partea lor de istorie, chiar dacă ar fi știut că urmează Hiroshima și Nagasaki. Marele Enrico Fermi, cel mai faimos savant italian de la Galileo Galilei încoace, îi spunea lui Leo Szilard, care îi mărturisea că are presimțiri negre: „Leo, fii serios, ce facem noi e doar fizică splendidă!”.
Oppenheimer s-a opus construirii bombei de fuziune, bomba cu hidrogen, de către SUA, dar e greu de spus dacă din considerente pacifiste sau pentru că proiectul nu îi aparținea lui, ci lui Edward Teller și Stan Ulam...
Dacă lui Alfred Nobel i s-ar fi spus la ce va fi folosită dinamita, ar fi renunțat s-o inventeze?
Și nu numai oamenii de știință. Jurnaliștii, scriitorii, cinematografiștii, fotografii sunt mai interesați să pună un story bun în imagini sau cuvinte, decât de soarta oamenilor din imagini sau din spatele cuvintelor. Un premiu Nobel, un Oscar, un Pulitzer fac mai mult decât viața unui om. Rarissimi umaniști autentici printre savanți și artiști.
De fapt, e vorba de miezul omului, al omului „obișnuit”. Pentru că omul este singura ființă vie cu conștiință de sine în timp și spațiu, eul său contează mai mult decât viața, decât moartea, decât lumea întreagă. Și de aici o să ni se și tragă...
Pe Oppenheimer nu l-a oprit nici gândul că probabilitatea calculată la Los Alamos, înainte de primul test nuclear real, ca reacția în lanț a neutronilor să nu se mai oprească, să cuprindă atmosfera, să aprindă globul, era foarte mică, dar nu 0.000. A fost nominalizat de 3 ori la Nobel, și nu l-a luat...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
