PYTHIA

 Pe nesimțite, înserarea se transformase în noapte. Peretele transparent, dincolo de care munți roșcați înconjoară un lac negru-albăstrui, e acum un dreptunghi străbătut de sinusoide întunecate și punctat cu stele. Ca un satelit cu orbită neregulată, vârful roșu al țigării traversează silueta decupată în fundal. Reglajul automat al iluminării a fost probabil decuplat sau poate că nici nu există: bătrânului îi plac întunericul și liniștea. Voalate și monotone, cuvintele se stivuiesc sârguincioase, străduindu-se să umple încăperea înaltă și aproape goală. Par să lipsească orice facilități de informare și comandă.

-... eșantioane de realitate. Se pot construi o infinitate de curbe care să treacă printr-un același set de eșantioane, dacă nu este verificată condiția Shannon; tot așa, se pot imagina o infinitate de modele ale realității în jurul unui unic set de fapte. Odată satisfăcute condițiile de minimă consistență logică, structura modelului depinde în mare măsură de parametrii umani. Ba, de multe ori, și bazele logice sunt afectate de parametrii ăștia. Poți să fii sigur că în capul meu și al dumitale există reprezentări diferite, cu ponderi diferite, ale principiului terțiului exclus sau noncontradicției. Deși... mă rog, dumneata ești reporter, s-ar putea să n-ai de fapt niciun fel de reprezentare pentru astfel de chestii. Nu e cazul să te simți jignit, vârsta mea face inofensivă orice ofensă. Încearcă mai degrabă să înțelegi.

Mie mi-au trebuit ani, tinere, până când am început să înțeleg. În munca mea, mai exact în fosta mea muncă, nu poți să-ți permiți prea multe momente de meditație melancolică. Sau alcoolică. Eu mi-am permis totuși, de-aia m-au și pus până la urmă pe liber.

Ceea ce mă obseda era fața lui, expresia feței lui atunci când l-am văzut pentru ultima oară viu. Videosintezele voastre îl arată mohorât și dârz, nu-i adevărat, ceea ce se citea atunci pe chipul lui era milă, o milă stranie, abstractă, imensă în lipsa ei de obiect.

Eu nu sunt un om curajos, tinere. Autocontrolul – exersat mereu de-a lungul anilor – n-a fost niciodată altceva decât un remediu pentru frică, pentru frica din adâncul meu. Cu cât eram mai înspăimântat de ceva sau de cineva, cu atât deveneam mai agresiv. Pare ciudat, dar uneori așa se întâmpla, curajul total izvorăște dintr-o frică totală. Mila și liniștea de pe chipul lui erau însă altceva, cu totul altceva; nu puteau fi rezultatul unui efort de voință, al unei stăpâniri de sine ieșite din comun, era vădit că vin de undeva din străfundurile ființei, cum să-ți spun, închipuie-ți un om care mângâie un tigru așa cum se mângâie o pisică și în timpul ăsta tigrul îi sfâșie măruntaiele.

                                                    I

-Vă rugăm să introduceți identificatorul în fantă.

Fargiss se conformă. În mai puțin de o secundă, dreptunghiul de plastic îi fu returnat împreună cu un altul, mai îngust și colorat într-un galben strident, pe care erau imprimate: fotografia lui, în dreapta fotografiei FARGISS PAUL și dedesubt, cu majuscule roșii, EXTERN.

-Bun venit în Centrul nostru, domnule Fargiss. Înainte de a pătrunde în incintă vă rugăm să vă fixați prin presare acest ecuson în partea stângă a pieptului. Domnul Director Hinsell vă așteaptă. Urcați la etajul întâi, camera 118.

„Exact așa cum mi-am închipuit, își spuse înaintând pe coridorul bleu-pal, interminabil, cu ochii la numerele de pe uși. „Un amărât de Centru Teritorial. Perspectivă luminoasă: în câțiva ani ajung șef de secție, chelesc, îmi iau o vilă și-o nevastă, de ce nu chiar pe asta...” Femeia care trecea pe lângă el, destul de insipidă de altfel, nu reacționă deloc la schița lui de zâmbet... Purta un ecuson, albastru. Toți cei pe care îi întâlnise până acum purtau ecusoane albastre. „Cu lămâia asta în piept, sunt probabil un fel de sperietoare pentru ei. De-aia nu se uită niciunul la mine. Aici e.”

Ușa alunecă silențios spre stânga și el avansă într-o anticameră spațioasă, cu ferestre largi, decupând imaginea unui apus de reclamă. Încăperea aducea mai degrabă cu o seră, plantele erau răspândite peste tot, în recipiente paralelipipedice, tronconice, emisferice sau de formă total neregulată. Aerul era saturat de un miros dulceag, pătrunzător.

În afară de plante, mai exista o singură formă de viață în încăpere: secretara. Privind-o, se gândi că toate atribuțiile funcției ei pot fi rezolvate perfect de un echipament informatic adecvat. Toate, cu excepția pregătirii cafelelor și a încă uneia.

-Poftiți, domnule Fahrgiss, graseie minunea din spatele biroului. Apoi și mai dulce: Domnul dihrectohr este nerăbdător să vă vadă...

Avea o privire care îndemna la multe, de la ce faci diseară până la de bunăvoie și nesilit de nimeni. Din fericire, Paul Fargiss avea o imagine mult prea clară a aspectului propriei persoane pentru a considera asta altfel decât ca pe un reflex condiționat.

-Mulțumesc, spuse plat. Apoi și mai incolor: Sunteți prea amabilă. Între timp o altă ușă începuse să gliseze tăcut între doi ficuși (competența lui în materie de plante ornamentale îl îndreptățea să le numească pe toate, generic, ficuși).

Și atunci, Cel Trist și Șarpele s-au aflat întâia oară față în față, în Orion un bulgăre de sori s-a aprins strălucind sălbatic, aspră și fierbinte a trecut prin oameni rafala nostalgiei și o flacără neagră a pâlpâit pe toate ecranele lumii.

Plantele domneau și aici. Mari, prea mari, contorsionate, boante, cu suprafața zbârcită și furunculoasă, umezită de broboane cât lacrima de vacă. Brune, verzi, negre, fără frunze și fără flori, aducând a foetuși sau a jumătăți de șopârlă mare. La urma urmelor, doar faptul că se găseau în vase cu pământ le justifica oarecum numele de plante. Spre Fargiss păși un tânăr înalt, musculos, în bluză și pantaloni argintii. Nu putea să aibă mai mult de treizeci și cinci; pielea feței era extrem de albă, ochii intens negri, foarte mari și foarte distanțați, părul lung, albastru cu sclipiri metalice, adunat într-un coc mic deasupra urechii stângi. Se opri la câțiva pași distanță și făcu o plecăciune adâncă, aproape la 90°, descriind cu mâna tot felul de rotocoale prin aer, ca și cum ar fi măturat podeaua cu penele unei imaginare pălării.

-Covârșit de recunoștință, mulțumesc Providenței pentru a-mi fi dăruit acest auriu evanescent amurg autumnal, fecund potențat de lumina sălbatică, sfâșietor de generos răspândită, a copleșitoarei tale personalități.

Încremeni într-o nouă plecăciune. „Ce dracu e cu tipul ăsta? E țicnit sau ce? își învinse cu greu stupefacția și reuși să articuleze câteva cuvinte.

-Domnule director, mă iertați... Tuși stânjenit. Mă numesc Fargiss, Paul Fargiss.

-O, dar cine nu te cunoaște, domnule Fargiss?! Pe o rază de o sută de metri în jurul locului unde binevoiești să te afli privirea oamenilor se încarcă de blândețea inteligenței, grâul crește mai iute, sânii femeilor se întăresc și gustul apei e mai bun. Cu magnanima-ți îngăduință, umilul tău emul îndrăznește să poarte bolovănosul și perisabilul nume Hinsell.

Deci, e totuși directorul. Hotărât lucru, ăsta sau e sonat sau își bate joc de mine. Tertium non datur.

Trase aer în piept și începu, cu o abia sesizabilă undă de iritare în glas:

-Am fost repartizat la dumneavoastră ca inginer de sistem (vru să adauge „fără s-o fi cerut”, dar se abținu). Am sosit acum o oră. E prima dată când vin pe aici.

Tonul ultimelor propoziții sugera destul de clar: „În loc să debitezi gargara asta aiuritoare, mai bine mi-ai spune unde o să stau, unde se poate mânca ceva și cam ce am eu de făcut în această văgăună în care nu pricep nici acum cum am ajuns”.

-Nemărginită este fericirea care m-a cuprins aflând că vom avea printre noi o stea a Universității Villaheim. Dar asta nu-mi dă nici pe departe dreptul să abuzez de neasemuita-ți prezență. Îmi îngădui să presupun că ești, într-o măsură oarecare, obosit și flămând, domnișoara Ananette îți va oferi deci îndrumările necesare. Al tău prea supus și umil servitor îți spune, cu respectuoasă impaciență, pe mâine, domnule Fargiss!

 

                                                         II

De vreo trei sferturi bune de ceas rătăcea în căutarea unei cârciumi mai acătării. Problema locuinței se rezolvase rapid și satisfăcător, dar n-avea chef să stea în casă. Destul de repede însă, fu nevoit să constate că se afla într-o urbe provincială model: încă multe turisme funcționând cu benzină, muzee stupide, ceva monumente istorice găinățate din belșug de porumbei, locuri de distracție puține și supraaglomerate. Sosise prea târziu ca să mai poată închiria o mașină, și obișnuința cu trotuarele rulante ale Metropolei îl făcea să suporte greu mersul pe jos. Într-un vehicul de transport în comun nu s-ar fi urcat în ruptul capului. Avea șase ani când intrase, pentru prima și ultima dată, împreună cu maică-sa, într-un vagon de metrou aglomerat: era vară, mirosul de transpirație, senzația de sufocare, presiunea crescândă a trupurilor enorme îi aduseseră în memorie un moment asemănător, când – la o încăierare cu copiii – ajunsese dedesubt de tot, cu cinci sau șase claie peste el. Ca și atunci, începuse să urle și să izbească orbește în jur, cu o forță care-i depășea resursele fizice. Lumea se dăduse speriată în lături și el se trezise pe peron, podidit de plânsul eliberator, cu maică-sa zguduindu-l de umeri și strigând: „Ce ai? Ce te-a apucat?”

Se apropia de centru. Străzile mai largi, abundența multicoloră de fluorescențe clipitoare nu izbuteau să înlăture, ba chiar accentuau atmosfera de provincialism stânjenit. Anumite orașe își afirmă cu tărie, chiar sfidător, provincialismul, în timp ce altele indispun prin străduințele penibile de a aduce aminte de Metropolă.

„Nici măcar nu știu cui ar trebui să aduc mulțumirile mele pentru paradisul ăsta”. Repartizarea lui la un banal Centru Teritorial situat la dracu-n praznic, într-un fund de provincie, îi lăsase fără replică chiar și pe dușmanii cei mai apropiați.

Încă înainte de sfârșitul ciclului de studii, se putea spune că Paul Fargiss înseamnă ceva în teoria Sistemelor Mari; cam toți bănuiau, cu mohorâta invidie, ce va apărea pe display-ul din Aulă, în dreptul numelui său: fie secția de Sistemică a Universității, fie CENSIS, Centrul pentru Studiul Sistemelor. Surpriza a fost totală: BRUGDAM SVEE, Centrul Teritorial de Prelucrare a Datelor. Mai mult de patru cincimi din cei aflați în Aulă n-ar fi putut preciza dacă Brugdam Svee este o marcă de brânză sintetică sau numele unui actor mai puțin celebru.

Și totuși, iată că Brugdam Svee se dovedea a fi un oraș. Cu clădiri, cu gunoaie, cu oameni, cu anotimpuri. Cu acel minimum de personalitate în stare să-ți stârnească melancolii când îl revezi după un număr de ani. Și fără trotuare rulante. Fargiss simțea deja mici zvâcnituri în mușchii gambelor.

Depusese contestație. Plin de solicitudine, rectorul Gruessel îl asigurase că va face tot ce-i stă în putere, dar anularea unei decizii emise de INFORMONDIA nu e un lucru simplu și s-ar putea să mai dureze.

Undeva în miliardele de megabytes ale INFORMONDIEI exista un pachet de biți denumit FARGISS PAUL. În mod obișnuit, acesta nu cuprindea altceva în afara rubricilor standard dintr-o fișă individuală. Lui, ca de altfel oricărui individ cu QI-ul peste o anumită limită, i se făcuse onoarea rezervării unei zone extinse. Caracteristici antropo- și psihometrice, particularități ale comportamentului sexual, preferințe culinare, lista persoanelor cu care fusese în contact timp mai îndelungat, cam tot ce se poate spune despre o nu prea lungă viață de om. E adevărat, nicăieri în succesiunea de 0 și 1 nu era menționat că, de când se știa, Fargiss se visa la fiecare două-trei săptămâni zăcând într-un scaun metalic alb, cu ace de transfuzie înfipte în venele ambelor brațe. Acele se continuau, neverosimil și monstruos, cu tuburi transparente, groase cât un piton adult, pierzându-se în măruntaiele unei mașini colosale, acoperită de rugină și mușchi. Tuburile se contractau viguros, peristaltic, sugându-i sângele cu gâlgâieli profunde, hrănind cu sângele lui hardughia bestială. Încerca atunci o senzație îngrozitoare, de golire, de absorbție rapidă și în proporții amețitor de mari a substanței vitale din el. Gemea subțire prin somn și lacrimi mari i se scurgeau pe obraji; așa îi spuseseră toate femeile alături de care dormise.

Nu, INFORMONDIA nu are acces la secrețiile nocturne ale creierului indivizilor umani. Nu are încă. Asta nu înseamnă că nu se poate postula cu cugetul împăcat: INFORMONDIA nu greșește niciodată. Sau, cel puțin, nu e vorba de greșeli detectabile la nivel uman. Ea furnizează totdeauna răspunsul optim pentru un set de condiții date. Dar optim pentru cine și în ce sens, fir-ar să fie...

Fațada era de bombă ordinară, dar se plictisise să tot umble aiurea, așa că intră. În localurile de provincie, clienții sunt de obicei vechi și constanți, toată lumea cunoaște pe toată lumea, intrușii sunt priviți cu o circumspecție nu prea îndepărtată de ostilitate. Așa fu întâmpinat și el, cu șușoteli și priviri chiorâșe. Făcu câțiva pași și rămase privind nehotărât în jur.

Dizeuza, bătând spre semicentenar, își arată colții îngălbeniți de nicotină, zâmbind cald prin fumul luminos și dens. Se tânguie despre ceva în legătură cu norocul, cu iubit și lăsat sau cu absența dentiției la albine și nimeni n-o ascultă, toți privesc, pe video, displayurile cu carcasa prăfuită și mânjită de muște, numărul de gaspico executat de un negru și o japoneză. Carablaïs zace cu capul în balta de bere de pe masă, Francezu și Inimă Neagră se pupă plângând, după ce, cu un sfert de oră în urmă, erau pe cale să se înjunghie, un individ între două vârste, care ar fi trebuit să fie de mult la aerogară, dă cu o halbă de pământ, adică de podeaua din duroplast, și zbiară că are bani, că plătește, ce, banii lui nu e buni?... Halba, din fibre de sticlă, nu se sparge, nu se strică, dar sare direct într-un ecran pe care-l face țăndări. Chelnerul, asistând neclintit la demonstrațiile clientului său, anunță cu o voce impersonală modificarea notei de plată după fiecare stricăciune.

Cu sufletul uscat și ars de dispreț, Măscăriciul îl aștepta pe Cel Trist pentru a împlini încă un pas pe calea Destinului.

Cineva îi făcu semn cu mâna. Un tip elegant, într-o salopetă albă, cu o eșarfă violetă în jurul gâtului. Era singur la masă. Fargiss se așeză.

-Salut, aproape urlă tipul, încercând să acopere vacarmul din jur. Brunkker mă cheamă, Redric Brunkker. Informatician. Sau informator. Ia-o cum crezi.

-Încântat, răcni Fargiss. Sunt Paul Fargiss.

-Știu. Adică mi-am închipuit.

Pe individul între două vârste încetase să-l mai amuze morga chelnerului și prin urmare acum zbiară: „Ce te holbezi așa la mine, momâia dracului? Ai?”

Într-adevăr, privirea acestuia nu e prea plăcută din pricina reducerii orientabilității oculare. E un tip de SRX fabricat prin procedeul depunerilor biotice pe schelet metaloplastic, o rablă veche de cel puțin șapte ani. Pielea, de proastă calitate, crăpase și se scorojise în multe locuri, vocea e dogită, îi lipsesc două degete de la mâna stângă. Arată ca un manechin din vitrina unui magazin de vechituri. Ocupația lui curentă sunt corvezile murdare de la bucătărie, dar astăzi, fiindcă e dever mare, șeful a pus să fie spilcuit nițel și l-a scos la servit. „N-auzi, bă, cu tine vorbesc”, se răstește furios clientul între două vârste. „Doamna Jeni, gunoiul a fost strâns și incinerat”, cârâie SRX-l1 impasibil. Logica integrată pe scară ultralargă, o minune de precizie și miniaturizare la vremea ei, îi face acum feste. Nu se mai deranjase nimeni de multă vreme s-o depaneze, pentru simplul motiv că în munca lui SRX era nevoie de brațe, nu de logică.

-Hai să mergem în altă parte, aici nu se poate sta de vorbă, strigă aplecându-se spre el cel ce se recomandase Redric Brunkker. Încuviință ridicându-se. Până să ajungă la ieșire, mai apucă să-l audă pe clientul furios zbierând: „Îți bați joc de mine?! Ești șmecher, da?...”

Astfel, Cel Trist s-a întâlnit cu Slujitorii săi. Neadevărată și nedreaptă, Istoria i-a numit ucigași.

Un tânăr cu pălărie neagră și cercei luminiscenți țâșnește în picioare cu pumnul strâns și brațul drept îndoit, așezat în fața ochilor, ca și cum s-ar fi apărat de ceva.

„Iată unde am ajuns! O pocitanie de ospătar își bate joc de un om! Cât vom mai suporta în jurul nostru momâile de oțel și de plastic? Mașinile. Ne-au ucis părinții și frații în `97 și acum ne împiedică să trăim. Viață fără mașini! Libertate pentru om! Libertate pentru om!” Alți doi indivizi se ridică, cu pumnul strâns și brațul drept îndoit, și încep să strige: „Libertate pentru om! Libertate pentru om!” Toți trei poartă bluzoane aurii pe care este imprimat cu negru un cap de mort. Orbitele goale sunt înlocuite cu două discuri optice, iar în gura rânjită este figurată o tastatură de computer. Întărâtat de urlete, clientul între două vârste îl pocnește cu sete pe SRX în falcă. Acesta face un pas înapoi și, în timp ce clientul își suflă gemând în degete, zice: „Bună seara, cu ce vă pot fi de folos?” și începe să țiuie pe diverse tonuri. Când așa ceva se întâmpla la bucătărie, mama Jeni, sau altă bucătăreasă, îl pocnea după ceafă cu ce se găsea la îndemână. Acum vin doi chelneri model nou și-l iau de-acolo.

 

                                                             III

Orașul doarme. Departe, în bezna câmpiei, se zăresc sclipind contururile de transatlantic ale atomocentralei Brugdam Svee, singurul obiectiv datorită căruia numele orășelului însemna ceva pentru un număr – și acela restrâns – de tipi din metropolă.

-Nu ești prea vorbăreț, Paul. Eu, în schimb, vorbesc în neștire, vorbitul e pentru mine aproape o funcție fiziologică. Nu pot să trăiesc fără gargară. Și mai am un defect, după cum probabil ai observat, tutuiesc oamenii de la prima vedere.

-Scuzați-mă, domnule... Brunkker, nu? – dar mă uimește faptul că păreți să mă cunoașteți...

Brunkker pufni.

-Știam cu toții de vreo lună că trebuie să sosească din Metropolă un anume Fargiss, și cum tu ai mutra asta tipică de metropolitan blazat...

-Adică cum... cu toții, dacă nu vă supărați?

-Adică cei de la centru, dar nu mai lua tonul ăsta oficial, poți să-mi zici Red.

Fargiss își aprinse o țigară.

-Vreți să spuneți că tot personalul Centrului Teritorial era informat de sosirea mea?

-Ei, nu chiar toți, o să te lămurești, poate curând, ce-i și cu chestia asta...

Ajunseseră într-o piață mare, probabil chiar centrul orașului. Aici se afla, așa cum era de așteptat, nelipsitul ecran cu diagonala de cincisprezece până la douăzeci de metri. Oamenii se opreau, se uitau o vreme și plecau mai departe. Transmisiile curgeau continuu din toate colțurile lumii, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Prezența ecranelor MEGAVISION în piețele orașelor avea un rol mai mult simbolic decât funcțional, dădea cetățenilor sensibilizați de evenimentele din `97 un sentiment de siguranță, le garanta că lumea încă există.

În clipa de față, pe ecran se desfășura o ceremonie bizară. În centrul altei piețe, mai mari poate, se ridica un podium acoperit cu pânză neagră. Pe podium se aflau trei unități centrale, marca KARBBO GIGACOMP, după cum aprecie imediat Fargiss. Cele mai rapide și scumpe computere de proces din lume. Trei indivizi în robe aurii, cu craniul negru, cu discuri și tastatură pe piept, stăteau nemișcați, cu brațele întinse, așteptând.

-Prin anii `60 se înfiripase undeva în California o afacere ciudată, dar rentabilă. Idolul tinerilor furioși o mierlise într-un accident A, da, Dean îl chema, James Dean. Contra sumei modice de un dolar, fanii răposatului puteau să scuipe și să tragă șuturi în ce rămăsese din mașină. Cam asta e și filozofia imbecililor ăstora.

Alți trei indivizi urcară solemn treptele podiumului și depuseră sincron în mâinile primilor câte un obiect negru, lunguieț. Cu mișcări studiate, aceștia traseră fermoarele și scoaseră din huse câte o secure de călău. Se întoarseră apoi spre unitățile centrale: „Libertate pentru om!” strigară la unison și începură să izbească ritmic, cu sete. Regia asigurase sublinierea fiecărei lovituri printr-un acord amplu de orgă, urmat de un zgomot produs parcă de un avion prăbușindu-se peste o seră. În mulțime se strigă: „Libertate pentru om!” și se vedeau destul de multe brațe îndoite, cu pumnul strâns.

-Dă-i dracului, hai să mergem, Paul. Fargiss se urni cu greu.

-Totuși... ar fi interesant de știut de unde au bani să cumpere niște Karbbo.

-Hm, nu prea te pricepi la politică, zâmbi Brunkker. Printre Humaniști se numără destule personaje politice și financiare de prim rang. Au adepți și în Consiliul Mondial. Hai, c-am ajuns.

PISICA VERDE sclipea deasupra intrării, nu cu prea mult deosebită de cea a localului de unde plecaseră.

-Probabil că vă plac mult pisicile verzi, domnule Brunkker, nu văd alt motiv pentru a schimba o speluncă ordinară cu altă speluncă ordinară.

Brunkker clătină dezaprobator din cap.

-Te pripești, te pripești... ești foarte tânăr.

De fapt, diferența de vârstă dintre cei doi nu era prea mare, patru-cinci ani cel mult, dar pe Brunkker îl dezavantajau burta respectabilă și începutul promițător de chelie, prin comparație cu silueta longilină și părul negru și des al lui Fargiss.

Impresia de similitudine cu bomba precedentă înceta îndată ce pășeai pragul. Mai întâi, aici nu intra oricine. Apoi, în afară de celulele fotoelectrice și camera de luat vederi ascunsă pe undeva, mai exista, impunător și sobru ca un turn de control, un portar. Acesta îl salută cu o adâncă deferență pe Brunkker și cu una mai puțin adâncă pe Fargiss.

Aici e un local de lux. Aici nimeni nu cunoaște pe nimeni sau se face că nu cunoaște, se discută în surdină, bunul gust se vede peste tot: personalul în întregime uman, veselă din proțelan și sticlă casabilă, nicăieri vreun ecran, în schimb pe pereți se perindă continuu peisaje submarine, interioare de peșteri, interioare stil secolul luminilor, solista vocală apare rar și cântă discret, e destul de tânără și are o garnitură splendidă de dinți, ornând cu strălucire combinația de ou pictat și caisă putredă care îi ține loc de față. Tot o mixtură este și mirosul salonului, mireasmă complexă din care aromele mâncărurilor sunt aproape excluse.

Singura notă discordantă o constituie cei doi tipi aflați la o masă nu prea depărtată de cea la care Brunkker și Fargiss se vor așeza. Aparțin unei condiții sociale evident depășită de categoria localului. Nebărbieriți, cu figurile supte și ochii încercănați adânc, stau cu vindiacurile de plastic viu colorate pe ei, vorbesc tare și agramat, își aruncase fiecare ostentativ pachetul de țigări de contrabandă pe masă, la vedere. Comandaseră ce era mai scump, încercând să pară nababi, fără a reuși să clintească ceva din politețea disprețuitoare a bătrânului oberchelner. Unul dintre ei are un facies ciudat, rigid, ca și cum ar purta o mască de carnaval.

-Cum au trecut ăștia doi de cerberul de la intrare? se miră Fargiss.

Brunkker trase din țigară și slobozi apoi pe gură și pe nări o cantitate enormă de fum.

-Sunt veterani din `97. În loc să-și mănânce liniștiți pensiile, își vâră nasul peste tot și fac gălăgie. Nu poți să le tai macaroana, fiindcă ar face să explodeze imediat presa, care atât așteaptă: EROI PERSECUTAȚI DE NEVOLNICII CARE AU STAT ACASĂ!

-Și ăla cu fața ciudată, ce-i cu el?

-A fost ars în proporție de 45%. Celălalt are un ochi și laba unui picior protezate și trăiește cu dializă. Dar n-are a face, oricum sunt amândoi „atinși”, nu pot s-o ducă mai mult de un an-doi.

-Vai de capul lor!, zise Fargiss într-un târziu.

-Aiurea. Niște imbecili. Imbecili au fost, imbecili au rămas. Au trecut prin atâtea și degeaba. Scorojitul ăla plătește tot felul de tipe numai ca să le privească dezbrăcate. Iar celălalt tembel povestește la nesfârșit, cui stă să-l asculte, cum și-a dobândit protezele și cum l-a bătut pe umeri generalul. Dacă mâine li s-ar ordona să plece iar la luptă, fără îndoială c-ar face-o.

Chelnerul servi cocteilurile cu mișcări studiate. Proiecția rotativă transformase salonul într-o plajă tropicală.

-Dar dumneata, domnule Brunkker, ce-ai face dacă ai fi în locul lor?

-Ți-e chiar așa de greu să-mi zici Redric sau Red?

-Da, scuză-mă... Redric. Deci, ce-ai face dacă n-ai mai avea prea mult de trăit?

Brunkker zâmbi.

-Întrebarea e destul de confuz și inabil formulată pentru un sistemist de forță ca tine. În primul rând, nu e vorba de a avea sau nu prea mult de trăit, ci de a ști sau nu asta. Faptul că, să zicem, când vom pleca de aici vei profita de întuneric și de faptul că o să fiu foarte beat ca să mă ucizi, nu mă afectează în niciun fel, pentru că nu știu. Moartea nu există, există doar teama de moarte. Ținând seama de asta, se poate imagina un mod de a deveni nemuritori. Gândește-te puțin: ar fi suficient să se împiedice circulația oricărei informații cu privire la moarte prin organismul social. Oamenii ar trebui dezintegrați până la atomi în clipa încetării funcțiilor vitale. În aceeași clipă se va șterge din memoria INFORMONDIEI și a tuturor celor care l-au cunoscut pe răposat orice informație având o cât de mică legătură cu acesta. Greu de presupus, dar teoretic posibil. Astfel, în câteva generații am deveni nemuritori, pentru că n-am mai ști ce ne așteaptă.

Făcu o pauză, trăgând din țigară și ejectând o nouă perdea de fum între el și Fargiss.

-Ți-am spus că-mi place teribil să vorbesc. Așa... mai e o problemă. Ce-i aia prea mult de trăit? Dacă știi că vei muri peste cinci secunde, asta nu schimbă nimic, intervalul e mult prea scurt pentru a integra ideea de moarte. La fel, ora. La fel, ziua și chiar săptămâna. De la lună încolo începe diferențierea: „mai ai de trăit câteva secunde” nu înseamnă aproape nimic, „mai ai trei luni de trăit” e îngrozitor. Considerând răgazuri de mărimea anilor, depășim zona critică. Acum ai timp să te obișnuiești cu gândul morții, el îți copleșește mintea încet și dureros, se infiltrează în toate ungherele ființei tale, aproape că moartea efectivă devine o formalitate. Și dacă ridicăm și mai mult ordinul de mărime, la zeci de ani, rezultă că toată lumea este în situația descrisă în întrebarea ta.

Se lăsă satisfăcut pe spate și dădu paharul peste cap. Pe pereți, oameni de Cro-Magnon hăituiau o fiară uriașă.

-Totuși, nu mi-ai răspuns la întrebare...

-He, he, ba ți-am răspuns, dacă stai bine să te gândești.

-Ascultă... Vreau să te mai întreb ceva... Ai luptat în `97?

Brunkker se posomorî. Zise scurt și fără chef:

-Da.

Apoi continuă:

-N-ai vrea să discutăm despre altceva?

-Ba da. Spre exemplu, despre activitatea din Centru. Dar mai întâi, ce-i cu directorul ăsta, Hinsell, nu e în toate mințile?

Brunkker râse.

-Toți am fost de părerea asta când l-am întâlnit prima dată. Dar nu-i deloc așa. E un tip foarte dibaci. O să ai probabil ocazia să te convingi. Cât despre activitate... Prelucrări de date, multe proceduri statistice, întocmire de rapoarte, tabele și, mai ales, grafice, multe grafice viu colorate. Aparent, nimic neobișnuit.

Tăcu și rămase cu privirea pironită pe adâncul de mare, străbătut de vietăți ciudate, din spatele lui Fargiss.

-Aștept să-mi explici ce-i cu aparentul ăsta. Sau îți plac pauzele de efect?

-Ce?... A, nu, dar acum e prea devreme...

Restul discuției fu din ce în ce mai anost. Fargiss povesti ultimele noutăți din Metropolă, dar, fiind un anti-talent naratorial, reuși doar să-l plictisească pe Brunkker. Acesta bea gospodărește, cocteil după cocteil, comutând într-un târziu pe alcool simplu.

Plătiră și plecară. Adică, numai de plecat plecară împreună, că de plătit, plăti Fargiss.

Noaptea e înaltă și splendidă, una din acele nopți de vară care te fac să simți din plin puținătatea ființei și mobilurilor tale. Pașii lor țăcăneau reverberând, pe chipuri li se succedau tăcute culorile semafoarelor. Acum, când luminile orașului se răriseră, în câmpie se distingea și mai pregnant conturul colosal al atomocentralei.

De câteva ori, Fargiss avu impresia că se ține cineva după ei. Vru să-l facă atent pe Brunkker, dar renunță văzându-l cât era de luat de ape.

Locuiau în aceeași clădire, ocupată în întregime cu personal din Centru. Brunkker intră primul. Când Fargiss încercă să treacă pragul, ușa transparentă culisă fulgerător, închizându-i-se în nas. În partea dreaptă se aprinse un display și se auzi un semnal sonor.

VĂ RUGĂM INSISTENT SĂ COOPERAȚI. SCUIPAȚI ÎN PALMA DREAPTĂ ȘI LIPIȚI-O DE DREPTUNGHIUL ALB.

VĂ RUGĂM INSISTENT SĂ COOPERAȚI.

Se uită la Brunkker. Acesta rânjea, un rânjet larg, de bețiv. Simțindu-se destul de idiot, se conformă totuși indicației.

VĂ MULȚUMIM. ROSTIȚI-VĂ ACUM NUMELE LITERĂ CU LITERĂ. APOI, FĂRĂ PAUZĂ, PRONUNȚAȚI RAR ȘI CU INTONAȚIE: SUNT UN IDIOT.

VĂ RUGĂM INSISTENT SĂ COOPERAȚI.

Fargiss se supuse. Brunkker continua să rânjească.

BUN VENIT, DOMNULE FARGISS. AȚI FOST IDENTIFICAT FĂRĂ UMBRĂ DE ÎNDOIALĂ. PE PERIOADA ȘEDERII DVS. LA NOI DORIȚI UN APARTAMENT STIL:

L14 – LOUIS XIV

L15 – LOUIS XV

L16 – LOUIS XVI

L17 – LOUIS XVII

CO – COCINĂ

CL – CELULĂ

CB – CABINĂ DE COMANDĂ

CV – CAVOU

SN – SALĂ DE ȘEDINȚE

Începea să se enerveze. Tastă totuși L16.

REGRETĂM. VĂRUL LOUIE NU MAI ÎNCHIRIAZĂ. ÎNCERCAȚI ALTCEVA.

Îi făcu semn lui Brunkker. Acesta desfăcu brațele a neputință. Furios, Fargiss tastă CO.

REGRETĂM. CONDIȚIA DVS. ESTE INFERTIOARĂ CELEI NECESARE PENTRU A OBȚINE CO. ÎNCERCAȚI ALTCEVA.

MESAJ, tastă Fargiss. LUA-TE-AR DRACU`! DESCHIDE USA .

RECEPȚIONAT MESAJ, NU SUNTEȚI CHIAR PROST DE TOT. MAI SUNT SPERANȚE.

ÎNAINTE DE CULCARE DORIȚI:

WS 1 – O STICLĂ DE WHISKEY!

WS 2 – DOUĂ STICLE DE WHISKEY!

NO – NICIO STICLĂ, DECI REVENIM, SUNTEȚI PROST FĂCUT GRĂMADĂ.

Fargiss își încrucișă brațele pe piept. Fierbea. Abia atunci Brunkker făcu doi pași nesiguri și apăsă pe ceva. Display-ul se stinse și ușa glisă cu o lentoare ironică.

-Tu ești autorul acestor bancuri cretine?

-Mda... ce să fac... mă plictiseam într-o după-amiază și... (râgâit profund)... am umblat oleacă la softul creierașului de bloc. O surpriză pentru noii veniți. Aproposito... știi ce-i aia hard?

-Hai, las-o, că ești făcut cui...

-Nu, domnule, nici vorbă... formidabil, ce mult ține cutremurul ăsta. Hard e... prescurtarea de la ha... hardughie. E bună-ă, e bună, ha, ha, ha.

                                                             IV

-Cutremurat de cel mai adânc respect, îmi îngădui să observ, domnule Fargiss, că aportul nervilor la susținerea unui punct de vedere nu e tocmai recomandabil.

Frumos și proaspăt, cu coama albastră strânsă coc, acum deasupra urechii drepte, directorul își făcea de lucru pe lângă plantele mari și urâte. Părea mai degrabă amuzat, deși Fargiss sărise binișor peste cal. E-adevărat însă că modul directorului Hinsell de a susține o conversație nu era de natură să furnizeze vreo indicație certă asupra stării lui reale de spirit.

De cinci săptămâni, Fargiss figura printre „simulanți”, cum erau supranumiți membrii secției III – „Elaborare de algoritmi și pachete program pentru simularea și testarea fluxurilor productive”. În tot acest timp avusese ocazia să constate că, testarea ca testarea, dar simularea le reușea tipilor perfect. Exceptându-i pe șeful de secție și pe încă vreo doi-trei, restul erau adevărați virtuozi în lăsarea unei impresii constante și continue de aflare în treabă. Altminteri băieți buni, absolut nevinovați în ce privește programarea. Mai ales doi dintre ei, Grutt și Kotorra, nu păreau să facă distincții majore între noțiunile de algoritm și imprimantă. Ambii aveau o alură relaxată și agresivă, de strangulatori aflați în concediul legal de odihnă.

Foarte repede, Fargiss realizase că situația nu era cu mult deosebită în celelalte secții. Nimeni nu părea extrem de convins de necesitatea muncii lui. Brunkker, pe care îl mai asistase între timp la câteva beții, evita să-i dea un răspuns precis. Îi spunea mereu c-o să se lămurească singur, curând. Și mai era ceva ce-l irita: de câteva ori, ieșind în oraș, avusese impresia că e urmărit.

Înainte de a da buzna în biroul lui Hinsell îi prezentase șefului de secție un grafic al variației natalității în ultimul deceniu, grafic care reproducea perfect contururile unei femei gravide, goală, culcată pe spate și văzută din profil. În loc să-l repeadă, acesta izbucnise în râs și-l bătuse pe umeri. Era prea mult.

-Vă rog să mă scuzați pentru lipsa de control, domnule director, dar dacă faptul că eu fac o muncă mult sub nivelul pregătirii mele nu vă afectează, ar trebui totuși să vă afecteze dezordinea și dezinteresul care domnesc în Centrul Teritorial ce cu onoare conduceți.

Directorul Hinsell zâmbi larg. Examină cu atenție o corolă imensă, de un roșu putred.

-Înainte ca lumea să îmbătrânească cu o zi, primește te rog, domnule Fargiss, asigurarea că toate aceste nemulțumiri își vor găsi sfârșitul.

Dintr-odată, Fargiss știu ce-l deranja, mai mult decât straniile contorsiuni verbale și rânjetele onctuoase ale directorului. Mirosul. Miasma dulceagă a plantelor hidoase.

Secretara, domnișoara Ananette, pătrunse în încăpere împingând un cărucior. Intrigat, Fargiss își îndreptă privirea asupra celor aflate pe el.

Mai întâi, văzu o cușcă în care chițcăneau disperați câțiva șobolani negri norvegieni. Apoi un set de tuburi spray, o pereche de mănuși chirurgicale și un aparat electric de a cărui utilitate nu-și putu da seama imediat.

Zâmbindu-i complice, directorul își trase mănușile. Cu mișcări iuți și elegante, prinse un șobolan și-l extrase din cușcă. Domnișoara Ananette îl seconda, zâmbind și ea seducător. „Parc-ar fi un scamator și asistenta lui.” Directorul luă un tub din trusa de sprayuri, îl aținti asupra șobolanului și apăsă pe clapetă. Ca și cum ar fi fost filmat au ralenti, zvâcniturile viguroase ale animalului se înmuiară. Directorul lăsă sprayul de o parte și apucă aparatul al cărui fir de alimentare domnișoara Ananette îl introdusese în priză îndoindu-și amețitor mijlocul. Din aparat țâșni o scânteie orbitoare ca un arc de sudură, însoțită de un pocnet ușor. Când constelațiile albăstrui și sclipitoare i se risipiră din ochi, Fargiss văzu, în locul șobolanului negru ca Spațiul, un ghem. Tremurător, alb-vinețiu, pe lângă care se adunase o pulbere cenușie. Între timp, domnișoara Ananette îi oferise directorului o foarfecă a cărei prezență pe cărucior Fargiss nu o sesizase. Cu ea, directorul tăie din rădăcină ghearele șobolanului la toate cele patru membre.

-Seamănă cu un purceluș mic-mic, gunguri domnișoara Ananette.

Șobolanul dădea semne de trezire. Directorul îl apucă delicat cu două degete de coada lungă și solzoasă, luă un alt spray din trusă și îl stropi cu el din belșug. Îi înmână apoi sprayul domnișoarei Ananette și primi în schimb foarfecă. Ținând cu mâna stângă șobolanul de coadă și cu foarfeca în dreapta, se apropie de plăntăunele brun-verzui semănând cu un foetus. Cam pe unde ar fi trebuit să fie creștetul capului foetusului, se căscă fulgerător o pâlnie sângerie, palpitândă, cu cili vibrând nerăbdători către animalul care se încovriga deasupra.

-Uită-te la ea, șopti directorul cu duioșie, uită-te la ea, e ca un copil.

Apoi lent, savurând gestul, tăie coada șobolanului aproape de bază. La fel de iute cum se deschisese, groapa roșie se închise hăpăindu-l.

-Coada nu-i place, șopti conspirativ, depunând reziduul filiform pe cărucior.

Dar Fargiss nu mai avea cum să-l audă, ieșise de mult din cameră, cu mâna la gură. 

 „Problema constă în maximizarea sau minimizarea unei funcții de n variabile, fără nicio restricție asupra variabilelor. Multe probleme concrete sunt de această formă, în care, chiar dacă există restricții, ele nu influențează asupra optimului.”

Interfonul bâzâi discret și becul verde începu să clipească. Fargiss lăsă cartea și se întinse spre butonul de recepție.

-Salut, Paul. Era vocea lui Brunkker. Iartă-mă că te deranjez. Ce faci?

-Citesc. Mai bine zis, recitesc.

-Ce?

-Huon și Witz, aplicații ale analizei restrictive în studiul sistemelor mari.

-He, he, întoarcerea la clasici. Cam veche, dar solidă. Mă tem însă că va trebui s-o lași deoparte. Mergem la lucru.

Fargiss amuți câteva clipe, surprins.

-La ora asta?

-Păi da, acum începe schimbul. Nu te-ai plâns că n-ai de lucru? Ei, de-acum o să ai, carantina s-a terminat.

-Carantina?

-Pui prea multe întrebări. Îmbracă-te, vin să te iau.

Măcar o calitate avea și orășelul ăsta, nopțile erau extraordinar de liniștite. O liniște de început sau de sfârșit de lume. Brunkker conducea atent și cu viteză moderată, respectând toate stopurile, deși circulația era ca și inexistentă.

-Ascultă, Redric, orice-ai spune, cu Hinsell ăsta ceva nu e în ordine. Mai mult ca sigur are vreo formă de paranoia sau ceva asemănător.

-Vezi-ți de treabă. Mare lucru că-și hrănește plantele cu șobolani. Sunt atâția pe lumea asta care adoră să taie în bucăți trupuri, și nu de șobolani. Suferă crunt din pricina inactivității. A făcut de câteva ori cerere de mutare, și degeaba.

Se apropiau de Centru.

-Nu vrei, totuși, să-mi spui ce dracu` căutăm noaptea aici?

-Ai să vezi. Nu mai fi așa agitat.

Mai erau câteva mașini în parcare. De fapt, destul de multe. Brunkker trânti portiera fără să se ostenească să mai încuie mașina. N-o făcea niciodată.

Trecură de sala principală, depășiră birourile și atelierele de întreținere, pătrunzând în aripa clădirii unde Fargiss parcă auzise că s-ar afla niște depozite de materiale. Nu fusese niciodată pe aici.

Se opriră în fața unei uși pe care scria cu litere roșii pe fond alb: MAGAZIA 3.

Brunkker își puse palmele pe inscripție și îi spuse și lui Fargiss să facă la fel. Ușa se deschise.

Înaintau acum printr-un coridor larg, cu pereți de un alb mat. Doi soldați în uniforme cafenii, cu petlițe negre, stăteau de o parte și de alta a ușii în fața căreia Brunkker se opri. Nu se mișcară, nu salutară, nici măcar nu clipiră când cei doi pătrunseră dincolo. Păreau două statui din bronz înnegrit de ploi, cum stăteau așa încremeniți, cu armele la piept.

Nimic n-a tresărit pe chipul său în sufletul Celui Trist atunci când și-a întâlnit Mireasa, căci trebuie să fii copt pentru Înțelegere, ca și pentru Moarte.

O clipă, Fargiss fu dezamăgit. Apoi îi veni să râdă. Toată mizanscena pătrunderii aici îi încărcase mintea cu o tensiune confuză, generatoare de siluete cețoase, ciborgi, cruci albastre, mutanți, cranii negre pe fond auriu și alte asemenea bazaconii. Și acum nu vedea decât o sală cu terminale în fața cărora stăteau niște inși. Privirea versată descoperi totuși ciudățenia: nimeni nu lucra la tastatură, pentru simplul motiv că aceasta nu exista. Terminalul era de fapt un simplu display pe care se succedau continuu șiruri de simboluri alfanumerice. În afară de un buton alb, nu se vedea alt accesoriu.

-Ascultă...

Brunkker ridică mâna.

-O să încerc să-ți explic câte ceva în cele zece minute pe care le avem la dispoziție. Domnule..., până anul trecut, Centrul ăsta a fost un Centru Teritorial ca oricare altul. Maximum doi-trei tipi din Departamentul de Calcul Electronic îți puteau da relații despre el. De fapt, asta este și situația actuală, cu deosebirea că o serie de cetățeni aparținând de alt Departament îl știu acum ca pe fundul nevestei.

Totul a început îndată ce și-a făcut apariția pe aici Joachim. Joachim Sangga. Tipul clasic de tembel inofensiv, semăna puțin cu tine, parcă-l văd: slab, înalt, gâtul lung și fața îngustă, cu ochii cufundați în orbite. Purta mereu aceiași pantaloni roșii până la urzeală și aceeași hăinuță bleumarin împodobită cu epoleți de mătreață. Un fel de pasăre mare și bolnavă, tăvălită prin praf. Îi murise de curând mama, ființa care-l ghidase până atunci, ca pe o marionetă, prin viață. Cu toate că avea în jur de treizeci, nu cred să fi văzut altă femeie goală în afara cadavrului maică-sii la morgă.

Lui Joachim nu-i plăcea să se ducă acasă. Nu se simțea bine decât în fața displayului. Uneori îți dădea impresia că e crescut din terminal. Putea să stea 12-14 ore și chiar mai mult, dialogând cu sistemul. În loc să-și vadă de treabă, făcea tot felul de experimente. Nici până azi n-am putut să înțeleg cum a primit aprobarea să umble în unitățile centrale. A mai comandat încă vreo patru și le-a interconectat pe toate după o schemă numai de el știută. Nu s-a lăsat până n-a obținut și „full-access” la INFORMONDIA.

Ei, și într-o bună dimineață, măgăoaia a blocat toate programele curente, n-a mai răspuns la nicio comandă și a început să scuipe șirurile astea aleatoare. Toată lumea spumega, îți închipui, mai puțin nătărăul de Joachim, care se bucura ca un copil tâmpit la vederea unei vaci. Zicea că se așteptase la asta. A enunțat pe loc și o lege, cum că există un grad critic de complexitate al unui sistem, care, odată depășit, face imposibilă orice evoluție deterministă, sistemul devenind perfect aleator.

Se auzi piuitul intermitent al unui generator de ton. În timp ce Brunkker vorbea, grupuri de câte doi-trei indivizi pătrunseseră în încăpere. La auzul semnalului, cei de la displayuri se ridicară și fură rapid înlocuiți de noii veniți.

-O să-ți termin altădată povestea. Acum îl vei înlocui pe tipul de colo. Jobul tău este următorul: de câte ori apare pe display ceva ce ți se pare demn de interes, apeși pe butonul alb din dreapta. Pentru cultura ta generală, e bine să știi că asta declanșează fotografierea ecranului. Caută să nu scapi nimic. Peste exact patru ore vom fi schimbați și ne vom duce la culcare. Succes.

-Stai, stai puțin, Red, cum adică demn de interes? Din ce punct de vedere? Și pentru cine?

-E greu de spus. Tot ce îți atrage atenția, tot ce are, cât de cât, un sens. Gata, hai.

                   

                                                 VI

-Red, nu mi-e somn deloc, hai să bem ceva...

-Ooo, cu mare plăcere, cu cea mai mare plăcere, onorabile! Văd că începi să te acomodezi. Da, domnule... băutura de calitate ascute mintea și întărește organismul. Ca o dovadă în sprijinul primei părți a acestei afirmații pot să-ți spun că eu îmi dau seama că valorez cât un rahat uscat după numai o sticlă de coniac binecuvântat. Olé. Mergem la mine.

Fargiss nu era obosit, în schimb era suficient de iritat. AOG 1. XXHabs ? 337bT/%%ERTyZXCVbnm345 --ASD-Fgwerty D4F6H4B7C8 ii ?%VGR5X7N4C7nsSDRTdj 54 79, LkJhgfDtEu, V2X7M4Z7V3?. //, D4C7vimehDrDtBe..Ik. Succesiune de semne curgând de la stânga la dreapta, neobosit, în șiruri, paralele. Are un efect hipnotic, paralizant, te enervează și totuși nu-ți poți dezlipi privirea. Recolta celor patru ore în care se holbase la ecran se compunea din denumirea vulgară a șezutului, încadrată de cifra nouă și de semnul întrebării; sentimentul intens de ridicol îl făcuse să ezite înainte de a apăsa butonul alb.

-Începusei să-mi spui ceva despre unul Sangga și cum a interconectat el niște unități centrale, îl îndemnă pe Brunkker îndată ce se găsiră în fața sau la fel de bine în spatele unor pahare pline.

-Daa, așa... carevasăzică ți-am spus că apăreau pe dispozitivele de ieșire tot soiul de aiureli. Bun, să fi văzut însă mutra lui Joachim, și nu numai pe a lui, când a apărut o propoziție perfect inteligibilă, lipsită însă, în acel moment, de sens. Joachim a mormăit că asta era de așteptat, având în vedere caracterul total aleator al sistemului. Spre seară a venit și plăcinta cea mare: îți mai aduci aminte de scandalul Pinter-Solomin?

-Chestia din golful Zaika.

-Exact, exact. Ei bine, fraza aceea era o referire directă la eveniment, emisă cu aproximativ trei ore înainte ca el să se producă, pricepi?

Se opri ca să tragă din țigară.

-În câteva zile nu mai aveai loc de zdrahoni tunși proaspăt, cu subsuoara stângă ușor inflamată și care nu știau să se uite decât chiorâș. Guvernul nu înțelegea prea clar ce se întâmplase, dar simțea că aici e un os de ros. Și nu greșea. În săptămânile următoare PYTHIA – nu mai știu cine a botezat-o așa – a mai livrat vreo trei premoniții absolut senzaționale din punct de vedere politic. Cum bine știi, noi nu ne-am integrat până acum decât formal în Federație, obsesiile separatiste ale guvernului nostru au ajuns aproape anecdotice. Cred că îți imaginezi cum au sărit băieții să se îmbrățișeze. De fapt, îmi depășesc oarecum atribuțiile intrând în amănunte. În sfârșit...

Nu după mult timp, vechea conducere a fost invitată amabil să-și ia tălpășița și l-au instalat, în schimb, pe acest șarpe sofisticat care se numește Hinsell. Ce-i drept, în meseria lui e un as. El a condus comandoul care l-a eliberat pe generalul Ruffert în `97. Mai mult de jumătate din personalul aflat la vedere al Centrului sunt oameni de-ai lui. Restul reprezintă minimul necesar pentru a întreține un simulacru de activitate. Ideea promovată de Hinsell în organizarea securității PYTHIEI este: camuflaj, înainte de toate. Paza cea mai eficientă e cea care nu se vede. S-a opus deplasării de trupe în zonă, în schimb deasupra noastră e atârnat un satelit cu orbită geostaționară care „vede” și jarul țigării.

Aruncă în scrumieră ceea ce rămăsese din țigară. Atins de jar, filtrul sublimă instantaneu într-un norișor albăstrui, cu miros agreabil. O altă calitate a mărcii era combustia quasitotală, țigara se consuma fără să lase pic de scrum.

-De Joachim Sangga ce s-a ales?

-Praful. Făcea prea multă gălăgie. Cică PYTHIA ar fi fost creația lui și deci îi aparține de drept. Evident, chestia asta i-a făcut pe băieții veseli să se strice de râs și apoi să-l mătrășească urgent. N-am mai auzit de el de-atunci.

-Și colegii noștri noștri de priveghi cine sunt?

Întrebarea era parțial retorică, pentru că Fargiss îi recunoscuse pe doi dintre cei așezați în fața terminalelor: Tollbert și Lucci, specialiști de notorietate în limbaje formale.

-N-are nicio importanță. Absolut nicio importanță. Să-ți explic ceea ce văd că încă nu știi: cu privire la un om angrenat într-un mecanism guvernamental întrebarea „cine este?” nu-și are rostul. Singura potrivită este „ce este?” și la asta îți pot răspunde: lingviști, logicieni, matematicieni, specialiști în teoria codurilor, informaticieni, toți aleși dintre cei mai buni.

-Bine, și la ce bun înghesuiala asta de creiere pe metru pătrat?

Brunkker ridică din umeri.

-Guvernul, domnul meu, solicită întotdeauna specialiștii cei mai buni când e vorba de probleme politice majore. Adoră să spargă nuci cu microscopul. Chiar dacă treaba ar putea fi făcută și de un copil dotat cu oarecare spirit de observație. În cazul de față, nu știu dacă îți dai foarte bine seama, potul e mare, adică e puțin spus mare, e total. Nu vrei să ascultăm puțină muzică?

Fără să mai aștepte încuviințarea lui Fargiss, se întoarse și apăsă câteva clape ale combinei. Apoi își aprinse o nouă țigară și se întinse în fotoliu, cu ochii închiși.

După câteva secunde de liniște, melodia începu să curgă. Adâncă și domoală, potențială și pe îndelete, de parcă ar fi avut înainte Veșnicia. Fiecare acord poartă cu sine prevestirea următorului, sunetele se cheamă, se aduc unele pe celelalte, tema fundamentală se prefigurează vag și răscolitor, ca o amintire din zorii vieții. Apoi, brusc și așteptat, mișcarea descompusă și lină se coagulează într-un zvâcnet sprinten și precis, logic și cutremurător. O sală de bal cât Universul. Sub ninsoarea de meteoriți scânteietori, în razele ciorchinilor de nove, planete albastre și verzi se răsucesc nebune și fericite, purtându-și trena atmosferică în jurul sorilor tineri, comete cu plete de gaz fluturând se apropie și fug, iar sufletele se tot duc bezmetic peste Câmpiile de Oțel sclipind în Ceață, printre Cristalele Rotitoare de la marginea Lumii, dincolo de Lacul de Vid și Stelele Iernii.

-Ce muzică e asta, Red?

-Dunărea Albastră. Un vals. Totdeauna mi-am dorit să fiu astronaut. Să plec în Spațiu. Chiar și acum, când sunt un hoit chinuit de hipertensiune, care fumează două pachete pe zi și bea cât cuprinde. Daa... iată că glandele mele gâdilate de alcool încep să secrete romantism lichid.

-Bine, clipi nedumerit Fargiss, dar poți oricând să-ți iei un bilet pentru Lună, dacă asta te roade.

Brunkker râse sec, ca un icnet.

-Eu vorbeam despre a fi astronaut, nu un colet de carne și oase fixat în centuri pe un fotoliu, alături de alți două sute de nătărăi, cucoane simțitoare și puști cretinoizi care mestecă întruna. Mda... am luat-o binișor razna, clămpănesc vrute și nevrute. De altfel, dacă stau și mă gândesc bine, în noaptea asta ți-am divulgat niște chestii pentru care mâine o să-mi dau cu pumnii în cap.

Fu rândul lui Fargiss să surâdă fără veselie.

-Toată povestea pe care mi-ai debitat-o mi se pare extrem de sofisticată și, la urma urmelor, stupidă. De ce butonul ăla alb nu comandă listarea ecranului la imprimantă în locul fotografierii? De ce nu se implementează pur și simplu un interpretor care să facă toată treaba? Pentru ce este necesară soluția cea mai deficitară cu putință, interfața umană?

-Ei, oftă Brunkker, fie ce-o fi, dacă tot e să se aleagă praful... Cu listarea, situația e simplă și clară. PYTHIA noastră nu acceptă nicio comandă cu referire la imprimantă. E șmecheră, mă-nțelegi, nu vrea să dea nimic în scris. Și cealaltă întrebare are un răspuns, ba chiar două. Mai întâi, că încrederea oamenilor politici în tehnică este moderată și prezintă uneori aspecte curioase. Acești stimabili domni sunt cuprinși câteodată de un brusc conservatorism nostalgic și, ca urmare, optează pentru introducerea elementului uman exact în acel punct al unui angrenaj tehnico-informatic în care se potrivește ca nuca-n perete. Un al doilea motiv, decisiv de altfel, este părerea unor experți care consideră extrem de riscantă orice intervenție, fie hard, fie soft, asupra acestui mutant informatic. Probabilitatea stării actuale a sistemului se exprimă ca produsul a milioane, dacă nu miliarde, de probabilități condiționate, toate mai mici decât 10ˉ⁶. Este un eveniment unic în Istoria trecută și viitoare a Universului. Evident că stabilitatea acestei stări de grație este direct proporțională cu probabilitatea ei. Iată deci la ce suntem buni noi, aleșii, care stăm și ne holbăm la displayuri.

Era de mirare că reușea să vorbească totuși coerent. Băuse de trei ori cât Fargiss.

-Ascultă, Redric, nu pot să cred că mi-ai spus toate astea numai fiindcă te-a luat gura pe dinainte. Nu ești genul.

-Mda... Câte ceva trebuia oricum să-ți spun, pentru că s-a ajuns la concluzia că gradul de cooperare și atenția cresc dacă observatorul are – în linii mari – asigurată o finalitate, dacă nu un scop, pentru munca pe care o face. Dar oricum, am sărit peste cal, și asta nu e bine... pentru niciunul dintre noi.

Era pe jumătate adormit, dar continua să mormăie.

-Așa o fi... da` odată mi-a trecut prin minte că nu există... nimic... nicio unitate centrală, interconectată sau nu... și că toate displayurile sunt branșate la o tastatură pe care lucrează... un pavian... cu mantie...

Adormi, în sfârșit.

                                                     VII

Lumină cenușie, intensă, cu tente gălbui și violete. Se cerne prin norii joși, întunecați, peste dealurile roșcate și sterpe, accentuând până la lividitate obișnuita paloare a feței lui. Furtuna avea să izbucnească din clipă în clipă. Un pictor impresionist de acum un secol și ceva, Monet, să zicem, ar fi căzut în extaz în fața infinitelor tonuri de gri ale peisajului.

Dar el nu era impresionist. Nu era nici măcar pictor. Venise aici, la marginea orașului, se așezase printre ciulini, pe iarba prăfuită, fuma și se gândea, privind fără să vadă. Ca întotdeauna, în astfel de clipe în minte i se închegau, obsedante, versurile lui Karregis:

În lumina de sticlă, solară

A dimineților de primăvară

Ne mai aprindem o țigară

Lângă flori.

Proaspeți și palizi, cu gura amară

Cămașa neagră din piele de fiară

Rătăcim tineri prin lumini de seară

Nemuritori.

Paul Fargiss nu iubise niciodată natura. Soarele, cerul, pomii, pietrele, îl lăsau indiferent. De fapt totul, sau aproape totul, îl lăsa indiferent. Încă din copilărie se căznise mereu să simuleze tot felul de atitudini „firești”: să plângă la incinerarea maică-si, să fie emoționat la primirea distincțiilor școlare, să fie indignat și să condamne cu fermitate grozăviile din `97. Își lipise și el buzele de urechile unui număr de femei, șoptind șoapte de amor, fumase nervos și îndurerat în clipa despărțirilor, ridicase paharul zâmbind din răsputeri, hăhăind chiar pe la diverse sindrofii. Dar, de fapt, de fapt nu simțise niciodată nimic.

Îi trebuiseră douăzeci și ceva de ani ca să ajungă la această concluzie și să termine cu schimonoselile. Mai bine niciodată decât prea târziu. Acum, cel puțin putea să se bucure cu adevărat sau să fie trist cu adevărat în rarele și atât de rapid consumatele momente în care intersecția unui chip cu o rafală de vânt, puțin sânge pe o carcasă argintie de kevlar, umbra amintirii sau perceperea fulgerătoare și neașteptată a adevărului îl făceau să simtă lumea, viața.

Cu câțiva ani în urmă participase cu alți studenți de elită la vizitarea vestigiilor de arhitectură orientală din Uzbekistan. Fusese plimbat zile întregi prin praful și arșița ucigătoare pentru a i se arăta pietre vopsite și motive geometrice din mozaic repetate la nesfârșit. În timp ce toată lumea ofta admirativ și se entuziasma conștiincios (noi, bieți barbari occidentali, cu computerele, cu genetica, cu astronautica noastră, consternați în fața profunzimii spiritualității orientale), Fargiss visa un duș și o bere rece. Asta, până când ajunseseră la Observator.

Privise șinele de piatră ale sextantului, șinele pe care cândva se mișcase un cărucior cu oglinzi, privise cele două deschizături din tavanul hiperbolic prin care pătrundea succesiv lumina și, în sfârșit, privise chipul lui Ulug Bek, reconstituit de antropologi după resturi de craniu. Rămăsese multă vreme în fața acelui chip pe care se amestecau semnele cruzimii rasei și timpului cu nostalgia inconfundabilă a vânătorilor de absolut. Emoția îl năpădise într-o clipă, cotropitoare, și pricepuse atunci că singurul lucru pe care el era în stare să-l iubească în această lume era Ideea. Înțelesese cu resemnată bucurie că nu îi este cu desăvârșire interzis să poată iubi un pom, o piatră, cerul sau o femeie, cu o singură și de neevitat condiție: să poarte în ele încărcătura unei Idei.

Biciul de cincisprezece mii de amperi sfâșie cerul întunecat. Bubuitul întârzie puțin, conformându-se politicos legilor fizicii, apoi se rostogoli ca un pietroi imens peste dealurile sterpe. Totdeauna se simțise bine printre inteligențele artificiale. Inteligențe artificiale. Ce înseamnă la urma urmei artificial? Înseamnă ceva ce nu e natural, nu e produs de natură. Ci de om. Dar omul este natural, este un produs al naturii, și atunci? Silogismul se închide elegant. Și ieftin.

Altfel. Ce deosebire există între inteligența umană și cea artificială? IA este o creație a omului, în timp ce IU este o creație a... a cui? A bunului Dumnezeu? A naturii?

Nu. Nici vorbă. Pe simpaticul moșneag bântuit de crize de ontită îl eliberăm din funcție pentru motive de sănătate. Rămâne Mama Natură.

Omul se naște și moare în spital. Nouăzeci la sută din timp, în raza lui vizuală se află oameni, imagini, sticlă, semne, plastic, metal și iarăși oameni. Nu ajunge decât întâmplător să atingă pământul cu tălpile în cursul segmentului său existențial.

Omul învață. Învață de la păsări, invață de la iarbă, învață de la stâncă? Nici poveste. Omul învață de la oameni. Omul este un produs al omului.

Adică a fost. Ultima generație de sapiens nu mai învață nici măcar de la oameni. Învață de la IA. Aproximativ 70% din informarea și formarea lui se face în fața displayului. Și atunci?

Mai era puțin până la începerea schimbului. Porni către Centru, primind în ochi șfichiurile ploii năprasnice. La intrare se intersectă cu câțiva colegi. Ca de obicei, nu schimbară un cuvânt sau o privire, în afara salutului convențional. Fargiss nu era nici el o fire cine știe ce comunicativă, dar ăștia parcă umblau tot timpul cu țeava unei arme înfiptă în rinichi. În ultima vreme luase obiceiul să se strâmbe și să facă tot felul de gesturi obscene în fața statuilor de bronz din stânga și dreapta ușii, doar-doar i-o face să clipească sau să zică ceva. Și astăzi, ca și altădată, insuccesul demonstrațiilor sale fu desăvârșit.

Fără cuvânt, Mireasa și-a întors privirea către Cel Trist și a zâmbit.

AFR B6nrNeF5J4 ?,% aa. V6B3V7bgTTbGbUA5% zRaOR6529df, / , a V57mvhrDT5 J : J ?/HY: - gt67. Vt. V, t. V, t? 7° / Og6/4nrnt... de la stânga la dreapta, neobosit, în șiruri paralele. Efectul e hipnotic, paralizant, te enervează și totuși nu-ți poți desprinde privirea. Șirul curge. Curgere. Continuu. Mecanica mediilor continue. Ferește-te de continuu, afirmă topologii. Afirmă și altele topologii. Mănâncă și ei o pâine. De fapt, așa ar și trebui. Stricto sensu. Ai ouat o teoremă, poftim o franzelă.

Ceva. Fusese ceva. Conștientiză brusc imaginea pe care o avea în fața ochilor. Cuvintele erau acolo, verzi și neverosimile în mijlocul diareei simbolice.

V4N8mt ?., f. îV5bmt, V4 ?% --- V4B6N93mtnNtC E4my., %/ nrFmrF9274B3 N7nSWER C5v6g %C, ?G5B2 N9DFG lumină și tunet, DOMNULE FARGISS ? ? ?N53 bmy ?% ASDFGHC6neud., F, T.37.. VeADFGS7B %DTN%/ ?YM% mDv6n4v3 : ert : / rt --- „ –

Stupefacția îl stăpâni câteva secunde bune. Când reacționă era prea târziu, cursorul ajunsese în colțul din dreapta jos, ecranul fusese șters și – repoziționat stânga sus – cursorul începea noua pagină. Atunci îl năpădiră rușinea și teama. Datoria lui, oricât de idioată ar fi părut, era să apese pe butonul alb. Și el era un om obișnuit să-și facă datoria.

În restul timpului de veghe nu mai apăru nimic care să aibă vreo noimă.

                                               VIII

De aproape trei ore stătea întins, privind tavanul, când se făcu auzit semnalul de apel.

-Aveți o vizită din partea Securității Centrului, domnule Fargiss.

Nu răspunse. Îi era lehamite, nu teamă. O clipă speră, stupid, că dacă nu răspunde or să plece și or să-l lase în pace.

-Aveți o vizită din partea Securității Centrului, domnule Fargiss.

Rosti răgușit, nesigur:

-Cine anume?

Câteva clipe de tăcere, apoi din nou:

-Aveți o vizită din partea Securității Centrului, domnule Fargiss.

De refuzat, nu se putea să refuze. Spuse „să intre” și se ridică de pe pat. Ușa glisă și în vestibul se ivi Brunkker rânjind, cu câte o sticlă în fiecare mână.

-Așa-i că te-ai scăpat în nădragi, prietene, marele meu prieten?

În spatele lui apăru o ființă viu colorată.

-Ea e Mili. Sau Tili. Sau cum vrei tu să-i zici.

După felul cum se mișca părea foarte tânără, era însă greu să-i apreciezi corect vârsta, din cauza grimei. Avea capul acoperit cu o cască albă, cu viziera ridicată. Pe piept purta inima roșie din diode luminiscente clipind în ritmul pulsului, semnul distinctiv pentru legiunile de sarchis care împânzeau străzile Metropolei. Și, bineînțeles, nelipsitul cap de mort imprimat pe bluzonul auriu.

-După cum vezi, e vorba de o reprezentantă a tinerei generații. Tocmai de aceea mi-am și zis: „Redric boșorogule, nu ține, e prea copilă pentru tine și totuși ce se poate face cu ea? Păi ia să i-o prezentăm acelui ipochimen care clocește închis în casă și își uită vechii prieteni. Țin să-ți spun de la bun început că are o calitate care o să te facă s-o iubești: tace mereu.

Într-adevăr. Nici măcar nu zâmbea. Fa rgiss mai văzuse undeva ochii aceștia reci, cu aspect de cristal lichid.

-Red, nu te supăra, n-am chef de ea și, ca să fiu sincer, nici de tine. De fapt, n-am chef de nimic, ia-o te rog și pleacă.

-Ei poftim! Iată cum sunt răsplătite bunele intenții! Și să mai crezi în prietenie.

Destupă o sticlă și trase o dușcă. Din câțiva pași, fata ajunse lângă terminalul aflat în colțul din dreapta ușii și trase un șut în ecran.

-Libertate pentru om! strigă întorcându-se cu brațul îndoit în salutul humanist. Avea un glas ascuțit ca un sfredel.

-Ce faci, ești nebună?

Clătinându-se, Brunkker se repezi și o apucă de mână. Scurt și năprasnic, aproape fără elan, fata îl lovi cu pumnul în frunte. Apoi, fără să-i arunce o privire lui Fargiss, se îndreptă spre ușă și ieși. Ar fi putut s-o oprească, comandând blocarea ușii.

Brunkker căzuse țeapăn, ca o statuie prăbușită de pe soclu. Lui Fargiss îi trebuiră câteva minute ca să-l facă să-și revină.

-Ce vitalitate are tineretul ăsta... Parcă m-ar fi lovit c-o stâncă.

Încerca să cabotineze mai departe, dar nu arăta deloc bine. Trăsăturile i se înmuiaseră, ridurile erau mai adânci, părea un bufon bătrân și bleg. Lui Fargiss i se făcu milă;

-Dacă nu-ți vezi de treabă, bătrâne, ce să-ți fac? spuse punându-i mâna pe cap.

Dar Brunkker nu era omul care să rămână prea mult într-o asemenea stare. Se duse și-și turnă un pahar.

-Nu mai sunt fetele de altădată, ceea ce le lipsește este un strop de tandrețe. Prin `95 cunoscusem una...

Vorbi continuu aproape un sfert de ceas, fără ca Fargiss să dea vreun semn că ar recepționa ceva. Apoi, brusc, îl întrerupse:

-Ascultă, Red, ce se întâmplă dacă, deși să zicem că pe display a apărut ceva cu sens, nu apeși pe buton?

Brunkker îi aruncă o privire lungă și inexpresivă, după care ridică din umeri:

-Nimic. Ce să se întâmple? Nu se întâmplă nimic.

Adulmecă de câteva ori:

-Simți? Ce parfum folosește fetița asta, îți vine să scurmi pământul cu copita!

-Nu e posibil, totuși, să fii o clipă serios? Te-am întrebat ceva. Cum adică, nu se întâmplă nimic?

-Așa bine. Fiecare terminal este dublat sau chiar triplat; încă cel puțin o pereche de ochi vede ceea ce vezi și tu.

Fargiss se strâmbă.

-Bine, dar e o schemă de o redundanță dezgustătoare.

-Nu numai schema. Totul e redundant aici. Și noi suntem redundanți. Un cârd de deștepți care se holbează la displayuri ca niște vânători primitivi la idolul cioplit săptămâna trecută și uns cu seu din belșug. Și paznicii sunt redundanți. Oameni care pot să-ți transforme în zece minute un aeroport într-un ogor bun de însămânțat sau să-ți umfle din așternut un personaj de orice nivel, stau și păzesc niște nenorociți de clapetari care, la rândul lor, n-au altă treabă decât să păzească niște terminale pe care oricum le păzesc alții. Se poate spune, fără teama de a greși, că aceia care conduc dansul ne-au dat posibilitatea să ne atingem cu toții – supravegheați și supraveghetori – gradul maxim de incompetență. Și te mai miri că Hinsell tunde șobolani.

O sticlă reușise s-o dea gata.

-Ascultă, mă băiete, tu chiar ești căzut în cap? De când ai venit nu faci decât să te uiți în gura unui alcoolic și să-ți frămânți mințile cu tot soiul de aiureli. Ce te privește pe tine? Banii ies? Ies. Te-ntreabă cineva ceva? Nu. Păi atunci vezi-ți, frate, de treabă, rulează toate fustele din oraș, aderă la Rubik Club Hipercub, apucă-te de artă video sau de sculptură dinamică sau de ce vrei tu. Ești liber. Liber să faci ce vrei. Chiar și să-ți dai cu levieru-n genunchi, dacă simți nevoia.

Îl apucase. Acum era greu să-l mai oprești.

-Distrează-te, fiule! Trăiește în epoca Divertismentului Total. INFORMONDIA știe totul despre noi. Ne cunoaște dorințele cele mai ascunse, determinările cele mai adânci. Nu e nevoie să ne mai întrebăm prostește ce vrem, cine suntem. Ea știe oricum mai bine. Câți dintre noi mai au idee de ce se găsește în spatele atâtor clape și ecrane, clape și ecrane și voci suave care se interpun între noi și viață de când ne naștem și până murim... Uneori îmi vine și mie să pun mâna pe secure, ca descreierații ăia.

Fargiss nu părea foarte mișcat.

-Să știi că nu e nevoie să te utilizezi în halul ăsta ca să-mi demonstrezi încă o dată că ești un cabotin de mâna întâi.

-Vai, vai, sunt un biet cabotin vrednic de milă, suspină nepăsător Brunkker.

Tăcură un timp.

-Ascultă, Red, zise Fargiss într-un târziu, m-am gândit și m-am tot gândit zilele astea... cred că e bine să-ți spun și ție, adică nu cred că e bine, dar n-am încotro...

                                                     

                                               IX

-Câtă fericire, domnule Fargiss! A ne revedea justifică nașterea acestei zile din pântecul Universului...

Directorul stătea tolănit cu picioarele pe birou, cu fața complet acoperită de o mască cosmetică. Domnișoara Ananette tocmai îi termina pedichiura.

-Domnule director, mi-am permis să vă deranjez pentru a vă vorbi despre PYTHIA.

Domnișoara Ananette îi încălță cizmulițele bej, îi zâmbi lui Fargiss și dispăru. Pentru că nu primea niciun răspuns din spatele măștii albe, acesta începu să vorbească cu voce joasă și neutră:

-Domnule director, este a doua oară când îmi îngădui să vă deranjez. Prima dată am făcut-o pentru niște lucruri care mă priveau direct; acum o fac pentru... altcineva.

-Vai, domnule Fargiss, să înțeleg că supraomeneasca ta rectitudine morală este gata să cedeze unor determinări de ordinul celui mai perisabil și banal omenesc? Îmi sfâșii sufletul, domnule Fargiss.

Își scoase masca și o aruncă peste umăr. Fargiss continuă fără să-l ia în seamă.

-Cu ocazia trecutei audiențe nu ați binevoit să luați în considerare nimic din cele ce v-am spus. E dreptul dumneavoastră. Dar dacă puteți să ignorați necazurile unui subaltern oarecare fără ca nimeni să vă ceară socoteală pentru asta, cu totul altfel stau lucrurile atunci când e vorba de oameni, de toți oamenii, nu numai de dumneavoastră, de mine sau de acest prăpădit de Centru Teritorial. Nu vreau să credeți că încerc să vă dau lecții, dar, dacă acum nu veți ține seama de ceea ce am să vă spun, mă voi simți îndreptățit să procedez așa cum voi crede eu de cuviință.

Tăcu câteva clipe adunându-se.

-Creatorul PYTHIEI, Joachim Sangga, a enunțat un principiu conform căruia, atunci când se depășește un anumit grad de complexitate al căilor asociaționale dintr-un sistem, acesta devine un sistem perfect aleator. Aș vrea să vă spun că nu este imposibil ca acest principiu să fie fals în mod perfect, adică să fie adevărat tocmai contrariul lui: odată depășit pragul critic, sistemul nu devine – cum afirma Sangga – absolut aleator, ci atinge un determinism de ordin superior. Adică, domnule director, devine conștient. S-ar putea ca PYTHIA să fie prima formă de rațiune aumană conștientă.

Hinsell nu părea să fi recepționat ceva. Stătea cu ochii întredeschiși, aspirând adânc dintr-un tub alb pe care-l scosese din birou. Fargiss se simțea ridicol. Îi părea rău că-l ascultase pe Brunkker, nu trebuia să vină aici.

-Văd că nu vă interesează. Am să vă mai spun totuși ceva: politica guvernamentală din ultima vreme s-a condus în mare măsură după... să le zicem, premonițiile PYTHIEI. Premoniții faste, după cum mi-am putut da seama, cu toate că nu mă pricep la politică. Apare aici o întrebare: care este mijlocul cel mai bun prin care un prezicător poate face dovada harului său și câștigă întredere? Procedeul este destul de simplu: să provoace el însuși, sau prin interpuși, anumite evenimente pe care apoi le va profeți în transă și cu glas cavernos; în cazul de față, glasul cavernos și transa sunt reprezentate de acest bombardament cu șiruri aleatoare. Comunicațiile între diferitele paliere de decizie politică se realizează, în cea mai mare parte, prin intermediul INFORMONDIEI. Gândiți-vă acum ce se întâmplă dacă într-un punct al acestei rețele enorme se naște o conștiință; consecința e evidentă: în clipa în care a avut acces la INFORMONDIA, PYTHIA a transformat-o într-o anexă a ei, superinteligentă, dar inconștientă. S-a produs astfel un lucru pe care generații întregi de programatori l-au luat în râs, dar care era bine înfipt în subconștientul fiecăruia dintre ei. Domnule Director... tot ce-a profețit PYTHIA trebuia să se întâmple, pentru că ea însăși iniția totul. Pilonul principal al lumii în care trăim, informatizarea, se dovedește în acest caz punctul cel mai vulnerabil. Nu știu de ce face asta. Dar sunt sigur că întreaga politică mondială, nu numai separatismul cârcotaș al guvernului nostru, este dirijată acum de PYTHIA.

Hinsell îl privea în continuare impasibil, cu ochii săi distanțați, lucioși și reci ca două cristale lichide.

-În aceste condiții mi se pare imperios necesar să se renunțe la actualul sistem de dialog cu PYTHIA și să se încerce stabilirea unui contact direct. Asupra măsurilor veți decide, bineînțeles, dumneavoastră, eu mi-am permis doar să vă informez.

În sfârșit, Hinsell catadicsi să deschidă gura.

-Rămân un admirator fervent al stilului fin și sugestiv, totdeodată, de care faci uz pentru a spune tot felul de lucruri, atât de interesante. Dar te conjur, ridică vălul ignoranței de pe ochii devotatului tău discipol: cine este PYTHIA?

În timp ce vorbea, nici figura și nici vocea nu schițau sentimentele presupuse de conținutul frazelor. Vocea era monotonă, lipsită de orice modulație, iar figura îi rămânea tot timpul imobilă, fără expresie, ca o mască mortuară.

-Bună ziua, zise Fargiss și ieși.

                                                      

                                                    X

Se chinui vreo două ceasuri să adoarmă; avea, de altfel, și în mod normal un somn dificil: adormea greu și se trezea la un zgomot de frunză care cade. O oră după ce, în sfârșit, reușise să ațipească, se trezi gemând și cu lacrimile curgându-i pe obraji. Mai istovitor ca niciodată, visul venise prea devreme, mult prea devreme. Nu trecuseră nici zece zile de când se întâmplase ultima dată. Rămase multă vreme într-o stare letargică, golit de gânduri; apoi ea puse din nou stăpânire pe gândurile lui. Nu era capabil să o asocieze cu o anumită reprezentare; ocupa totuși o zonă bine conturată intuitiv în minte. Sentimentul acesta îl mai avusese cu mult timp în urmă, pe când studia curbe de evoluție în spații cvadridimensionale: ceva impalpabil și totuși prezent, acolo.

Nu mai avea somn. Se sculă, se îmbrăcă pe întuneric și ieși.

Se lumina de ziuă. Lângă clădire era un parc micuț, cu câteva bănci. Plouase peste noapte. Stratul de funze roșcate era ud, cei câțiva copaci aveau trunchiurile negre de umezeală, aerul era aproape lichid. Își aprinse o țigară, cu toate că-l usturau limba și buzele de cât fumase aseară. Oameni. Pachete de hormoni și nervi pendulând între pat, bucătărie și closet. Așteptând un cancer care să le umple viața de sens. Și blestemul gândului. Al gândurilor. Roind, viermuind prin creierul inflamat.

Altă țigară. Cianura ar refuza-o înspăimântat. Lanț cauzal vizibil și din Cosmos. Cianură-îngurgitare-moarte. Probabilitatea evenimentului funest egală cu unu. Statisticile spun că nici în cazul țigării probabilitatea nu e mult sub unu. Spun multe statisticile. Dar important e că fumând nu te prăbușești fulgerat, cu spume la gură. Determinism probabilistic. Schrödinger. Born. Oare cum gândește Ea? Dar de ce ea? Din cauza numelui, dar puteau să-i zică și Tiresias. Sau Nostradamus.

Nu e rezulatul unei evoluții. Nu a crescut, nu s-a complexificat progresiv. A luat ființă instantaneu, la parametri maximi. Cum percepe lumea? De fapt, lumea înseamnă pentru ea INFORMONDIA. Un model informațional al realității. O reprezentare trunchiată și aproximativă. Și predigerată. La mâna a doua. Fișiere cu acces aleator. Oameni. Seturi de coordonate. Cerul. Copacii. Arbori de decizie. Destin.

Neesențial, și mai ales fals. Și oamenii percep lumea la mâna a doua. 90% din ce avem în noi înseamnă bandă video, display și – din ce în ce mai puțin – carte. Prea puțin rămâne pentru trăirea directă. Trăire directă. Noțiune vagă și inconsistentă.

Citise cândva o poveste despre un paralitic și un cardiac în stare gravă. Cardiacul avea patul lângă fereastră, paraliticul nu. În zilele frumoase, ca și în zilele mohorâte, cardiacul îi descria tot ce vedea în splendidul parc din apropierea spitalului. Uite păsări, spunea, uite îndrăgostiți, a venit iarna. Într-o noapte a avut o criză groaznică. Și deși îl compătimea, deși într-un anume fel îl iubea chiar, paraliticul și-a dorit în adâncul sufletului ca el să moară. Și cardiacul a murit. A doua zi, paraliticul a mâzgălit cu greutate dorința de a fi mutat în patul de la fereastră. Să vadă. Cu ochii lui. Când sora i-a înălțat destul perna sub cap, a putut privi pe fereastră și a văzut un zid gălbui, înverzit de mușchi.

Trecuse prin aproape toate mediile sociale, de la lumea subteranelor Metropolei, până la Aulă. Peste tot același sentiment, de a nu fi potrivit, a nu fi la locul lui. Tot ce trăise până atunci i se păreau pregătiri, antrenamente pentru altceva, pentru acel mare ALTCEVA care îl așteaptă. Și care nu mai vine. 30 de ani. Cu un milion de ani în urmă, când se juca de-a căpitanul Nemo printre rămășițele bombardierului prăbușit în cartierul lor, treizeci de ani însemnau aproape moartea.

Un trup de metal și semiconductori pare îngrozitor atunci când îți admiri propriile slăbiciuni umane. Oamenii rămân oameni, spus lat și satisfăcut. Mașinile n-au și nu vor avea... suflet. Să mori de râs. Ascetismul medieval, arzătoare și disperată căutare a supraumanului. Renașterea ca o cădere, bălăceală mulțumită în granițele umanului.

Când se întoarse în apartament, Grutt și Kotorra îl așteptau tolăniți în fotolii.

-Bună dimineața, domnule Fargiss. Ați luat micul dejun?

-Nu.

-Nu-i nimic, o să-l luați altădată. Acum mergeți cu noi.

                                                    XI

-Totuși nu pot să-mi dau seama cum a fost posibilă scurgerea unor informații atât de detaliate. Și mai ales cum au aflat de ipoteza lui Fargiss. A fost tot timpul sub supravegherea mea și pot să garantez că nu a avut niciun contact semnificativ.

Brunkker fuma nervos. Aproape că te mirai că nu se aude țiuind jarul țigării. În afară de el, în încăpere se mai aflau directorul Hinsell și Înaltul Personaj, sosit fulger din Metropolă.

-Ah, iată-te în sfârșit! Voi așteptați afară.

Intrase Fargiss, încadrat de Grutt și Kootorra.

-Stai jos.

Fargiss căscă ochii mari pentru că cel ce pronunțase cele numai două cuvinte era directorul.

-Când, cum și cui ai livrat informațiile?

Tonul era dur, cazon, amenințător, fără a fi încărcat de ură.

-Nu știu despre ce vorbiți.

-Nu știți despre ce vorbesc. Nu știți. Excelență, dați-mi câteva ore ca să rezolv problema domnului Fargiss. Cu metodele mele.

Excelența își clătină capul grizonat și se întoarse spre Fargiss.

-Domnule Fargiss, s-a produs o scăpare masivă de informații cu privire la sistemul secret PYTHIA. Ele sunt cunoscute acum la nivel de masă. În plus, este vehiculată în presa mondială ipoteza dumitale cu privire la conștiența rațională a PYTHIEI. Îți dai seama, sper, în ce măsură asta te acuză.

-Domnule... nu știu cine sunteți, n-ați binevoit să vă recomandați, vă pot asigura de un lucru. Nu am discutat ipoteza mea decât cu directorul și cu amicul Brunkker care, după cum văd, e un fel de adjunct. În rest, cu nimeni altcineva. Își dau seama, sper, în ce măsură asta îi acuză.

-Excelență, insist, voi rezolva eu cu dânsul...

Înaltul Personaj se ridică.

-Bine, Hinsell, faci cum crezi. Dar în momentul de față nu prea mai are rost. Îți recomand să-ți axezi preocupările pe organizarea apărării. Trebuie să vă părăsesc. Situația începe, cred, să devină critică. Te întreb încă o dată, vrei întăriri?

-Excelență, văd că țineți cu tot dinadinsul să mă lipsiți de o plăcere.

Înaltul Personaj și Hinsell ieșiră.

-Deci, dragă Red, iată-ne ajunși și aici. Informator deci, nu informatician. Bravo ție!

-Lasă ironiile, n-avem timp.

-Poate totuși îmi explici și mie mai în amănunt despre ce e vorba. Sau e neapărată nevoie s-o faci pe beatul pentru asta?

Brunkker ezită înainte de a răspunde.

-În afară de ce-ai auzit de la Excelența Sa, s-a mai petrecut ceva grav. Reprezentanții noștri în Consiliul Mondial au comis un soi de gafă diplomatică, declanșând scandalul politic. Suntem oficial acuzați de manevre separatiste. Consecințele pot fi foarte neplăcute: embargo, suspendarea dreptului de vot în Consiliu pe un an, poate chiar doi. Cu Humaniștii, e albastră. De la marile demonstrații din primăvara lui `99 n-au mai declanșat ceva de amploarea asta. Se pare că organizează un marș asupra Brugdam Svee-ului.

Fargiss veni și el lângă fereastră. Gărzile luau poziție în jurul Centrului. Operația era dirijată de Hinsell.

-Ce puțini sunt...

-Fii serios, rânji Brunkker, sunt profesioniști sută la sută, fiecare face cât un pluton, iar Hinsell cât o armată. Și au cel mai modem armament de câmp din lume. Le plâng de pe acum de milă nenorociților care îi vor ataca. N-au nicio șansă.

-Da, zise Fargiss mohorât, nicio șansă. Niciuna.

                                                      XII

 

Reptila gigantică se târăște peste câmpia roșcată și prăfoasă, peste dealurile arse și seci, sub albastrul sintetic al cerului fără umbră de nor. Viermele ieșit din Metropolă e acum un șerpoi lung de câțiva kilometri, mii de tone de materie vie colcăind către un țel pentru cei mai mulți nebulos.

Se umflase trecând prin orașe, ca un fluviu strângându-și afluenții. Humaniștii. Nu domină decât capul negru-auriu al reptilei, restul fiind copleșit de șuvoiul pestriț al gloatei. Hinsell comută imaginea panoramică în plan apropiat. Sarchis în automobile vechi, cu fețele acoperite de vizierele polaroid, Fiii Durerii, toți foarte tineri, cu Crucea albastră imprimată pe frunte, băieții, între sâni fetele, șocații și mutilații pierduți prin subterane în `97 și nemaiîndrăznind de atunci să iasă la lumină, copii înarmați cu carabine marca Măgăruș cu recul redus, foarte periculoși prin faptul că erai tentat să nu le dai atenție. Zoom pe grosul coloanei: o aglomerare informă de tineri dansând în bubuitul difuzoarelor de mii de wați instalate pe platforme mobile. Nu se opresc decât ca să-și facă nevoile sau să se acupleze. În urma puhoioului rămân fecale și cadavre călcate în picioare. Clarcii mai ales, emulii occidentali ai tugilor sugrumători, mușcă harnic și tăcut din trupul hoardei. Traveling.

Carele MONDOVIZIUNII roiesc ca niște câini de pază. Din când în când, reporterii mai curajoși se avântă cu microfonul în mulțime pentru a pune întrebarea: „Ce vă determină să participați la acest marș?” Răspunsul se modifică progresiv de-a lungul coloanei. În avangardă, în jurul trăsurilor aurii cu emblemă neagră din care Călăuzele stăpânesc mulțimea, se răspunde cu mici variații la fel: „Mergem să distrugem Mașina care amenință și umilește Omul.” Avansând spre coadă, se poate obține drept răspuns o ridicare din umeri, un salut cu pumnul strâns, un scuipat sau o lovitură în plină față. Hinsell răsuci butonul de volum. Din patru în patru minute, urletul izbucnea din difuzoare amplificat apocaliptic de miile de voci: „Libertate pentru om!” Ar fi strigat cu tot atâta convingere libertate pentru pom sau pentru roțile din față ale tuturor vehiculelor din lume.

-Dumnezeule, spuse Brunkker cu voce joasă și răgușită. Doamne Dumnezeule! Sunt prea mulți!

-Cu cât mai mulți, cu atât mai culți, șuieră Hinsell tremurând de bucurie. Ia uite la ei, mititeii, sunt de soi, au și aruncătoare, ah ce-o să ne mai jucăm... În patruzeci de minute vor fi aici. Kotorra! Să nu cumva să mi-i speriați. Nu începeți decât la comanda mea.

Aproape că dansa de entuziasm. Îmbrăcase uniforma cafenie cu petlițe negre și își desfăcu părul, lăsând coama albastră să-i cadă pe umeri.

Apel intermitent. Exteriorul. Brunkker apropie receptorul de ureche. După câteva secunde căpătă aerul unui om lovit în cap. Vru să spună ceva, renunță și puse încet receptorul la loc. Se uită lung la Hinsell, apoi zise:

-Retragere imediată. Directivă guvernamentală. Evacuarea Centrului și regruparea în afara zonei de pericol.

-Ce?

Anii îndelungi de educație rigidă îi împiedicară să se exteriorizeze mai mult, lui Brunkker i se păru însă că aude cum scârțâie niște valțuri în el.

-Ce prioritate?

-Directivă A Ø. Prioritate Ø

Se lăsă tăcerea. Începuse parcă să se audă vuietul hoardei înaintând pe câmpie.

-Retragerea, spuse Hinsell într-un târziu, în timp ce degetele mâinii drepte îi alergau cu iuțeală pe tastatura de pe brațul stâng al uniformei.

-E logic, rânji Brunkker disprețuitor. Nenorociții! Au intrat la apă procedând probabil conform unei predicții a PYTHIEI, care n-a corespuns. Și acum se răzbună ca niște idioți.

-Nu știu, nu mă interesează. Hinsell era acum calm și înnegurat. Mergem.

-Eu rămân.

Se întoarseră amândoi către Fargiss. Uitaseră de el.

-Ce, ai înnebunit? Brunkker îl luă de umăr, dar Fargiss se scutură încăpățânat.

-Eu rămân aici.

Brunkker se luă cu mâinile de cap.

-Ăsta și-a pierdut mințile. Cred c-o să trebuiască să-l ducem legat.

Hinsell veni aproape de Fargiss privindu-l intens. Apoi își desprinse arma și i-o dădu.

-Hai, se întoarse spre Brunkker. Hai să mergem!

Vuietul hoardei se auzea acum clar.

-Paul, Brunkker aproape că plângea, de ce, Paul, de ce?

-Hai, lasă-l, dacă așa vrea el. E dreptul lui.

Hinsell și Brunkker ieșiră și Paul Fargiss rămase singur cu sine.

Individul uman nu se simte bine în prezența Sinelui. Se înconjoară de senzații, lumini, sunete și culori, trăind tot timpul cu presimțirea îngrozită a clipei când sunetul și furia vor înceta, iar el va rămâne singur în tăcerea și întunericul în care se conturează silueta amenințătoare a Sinelui. Lungile coridoare sunt acum pustii și el nu mai poartă ecusonul galben pe care scrie cu majuscule roșii EXTERN. N-a ajuns șef de secție. În schimb acum e director. Și nici n-o să chelească.

Intră în sala terminalelor. Își aprinse țigara și se așeză în fața displayului. Senzorul de puritate a aerului începu să țiuie ascuțit, dar Fargiss nu mai auzea nimic. Privea ecranul negru, curat, în centrul căruia cuvintele înghețaseră verzi:

Lumină și tunet, DOMNULE FARGISS.

Pentru prima, chiar dacă și ultima dată în viață, Paul Fargiss se găsea la locul lui.

Căci pentru a ființa, Libertatea nu se poate lipsi de îngrădire, Martirul de Călău și pe coama Urii sunt purtați Eroii spre înfrângere și Eternitate.

***

-Asta e, tinere... Multă vreme am evitat să mă apropii de Brugdam Svee. E-adevărat că și misiunile pe care le-am avut până a fi dat afară m-au dus departe. Într-o zi, însă, tot s-a întâmplat să survolez zona. Vorba vine „s-a întâmplat”, atracția tulbure pentru locul unde ai păcătuit există, chiar dacă nu ești totdeauna conștient de ea. În clipa în care, pe locul ruinelor văzute în imaginile transmise și în fotografii, am zărit obeliscul alb, ceva s-a dislocat în creierul meu și a luat-o încet la vale. Nu știam încă nimic, dar presimțeam totul.

Vocea se pierde într-o tuse bogată, întretăiată de aspirații gâtuite. Apoi câteva secunde de tăcere. 

-Nu, nu te deranja, ești foarte drăguț dar nu e cazul. Nu mai e cazul. Bineînțeles că așa cum am schimbat doi ficați, aș putea să-mi bag și niște plămâni noi în piept, dar la ce bun? Viața are și o durată interioară, de multe ori independentă de timpul fizic; după consumarea ei nu mai poți simți decât oboseală, o oboseală nesfârșită. Ai să vezi, acum ești prea tânăr. În ultimii ani m-a ținut în viață doar nesiguranța, teama că totul ar putea fi doar un produs al imaginației mele. Lașii au de multe ori o imaginație extrem de fertilă. Însă în clipa în care te-am văzut intrând cu aparatele dumitale, am fost sigur. Așa că putem începe.

Fascicule de lumină albă, intensă, țâșnesc intersectându-se pe chipul bătrânului. Obiectivul îi încadrează optim figura, hidoasă în lumina puternică.

-Sunt Măscăriciul. Am fost alături de Cel Trist până la sfârșit. De fapt nu chiar până la sfârșit, ce să-i faci, nu toată lumea are stofă de martir. Înainte de a dispărea definitiv, mă simt dator să spun câte ceva despre câteva lucruri.

Un nou acces de tuse, semănând mai degrabă a horcăit, calmat prin aprinderea unei țigări.

-Mai întâi, cine a fost cu adevărat PYTHIA? Un bluf, o defecțiune. Un programator foarte inteligent sau foarte norocos, care a ajuns să controleze INFORMONDIA de la un terminal obscur sau pur și simplu o născocire?

Nimic din toate astea. PYTHIA a fost o inteligență născută din hazard. O inteligență aumană. Un bastard informațional. Ea a decis totul, începând cu repartizarea lui Paul la Brugdam Svee. Și-a dezvăluit apoi natura conștientă și l-a lăsat să înțeleagă că existența lui înseamnă ceva singular și foarte important pentru ea. PYTHIA a fost cea care a declanșat reacția Humaniștilor, diseminând informațiile cu privire la manevrarea politicii mondiale. Și sunt convins că tot ea a provocat scandalul politic, furnizând guvernului o premoniție falsă. A pus astfel factorii de decizie într-o situație suficient de ridicolă și periculoasă ca să stârnească nivelul necesar de furie pentru a ordona retragerea gărzilor din fața Hoardei. A prevăzut absolut totul, până și cuvintele pe care le rostesc eu acum. Pentru ce toate acestea, e o întrebare firească, în afară de cazul în care și o ființă informațională poate nutri gânduri sinucigașe, lucrurile par lipsite de sens. Lipsite de sens din punct de vedere uman. Pentru că sunt foarte rari oamenii care pot include într-o schemă predictivă propria moarte, chiar dacă este singura cale spre realizarea unui optim global. PYTHIA nu e însă, adică n-a fost, om. A fost o inteligență, dar o inteligență care nu se plictisește, nu e egocentrică, autistă, vanitoasă sau perversă. O înțelepciune. Știa, așa cum știa totul, că zilele îi sunt numărate. Universul nu trebuia să-și mobilizeze toate forțele spre a o distruge: un circuit ieșit din parametri, o variație de temperatură, o furtună solară erau suficiente pentru a o scoate din acea metastabilă stare de grație. Și atunci a ales optimul: a dăruit oamenilor o armă. O armă mai puternică decât rachetele intercontinentale, îndreptată împotriva celui mai feroce dușman al lor: ei înșiși. Un Mit. În mod paradoxal, lumea frenetică a acestui secol, născută din cenușa Războiului, o lume care nu crede decât în miliarde de operații pe secundă, în troni și în enzime, are de fapt nevoie, o nevoie disperată de Mit. Este o necesitate inevitabilă, înscrisă în structura Umanului la fel de pregnant ca instinctul de conservare sau cel sexual; se face cu atât mai mult simțită cu cât lumea devine mai lucidă și mai pragmatică. Nu putem exista, se pare, fără această aviditate de sublim covârșitor, de intangibil, de perfecțiune de neînțeles și de necrezut, adorată necondiționat și fără limite. Fiecare ființă umană este dublată de o imagine uriașă și strălucitoare, alcătuită din linii și culori mult mai pure. Sunt foarte prețioase pentru noi conceptele care considerăm că ne definesc în raport cu alte specii: rațiune, tristețe, iubire, triumf și lașitate, prostie și zâmbet... E firesc să fie așa, atâta vreme cât suntem ceea ce suntem astăzi. Va veni însă cândva o zi, nu știu cât de departe situată în viitor, în care omul va trebui să se ridice în picioare în fața Universului sau să piară. Și atunci va trebui să fim altfel, să devenim altceva, să trecem un prag dincolo de care cele enumerate mai sus s-ar putea să nu mai aibă prea mult sens. Va fi o desprindere grea și dureroasă, și fără Mașină s-ar putea să nu o realizăm niciodată. Oamenii creează Generații de Mașini, iar Mașinile, la rândul lor, modelează Generații Umane. La capătul spiralei, când va veni vremea ultimilor Oameni și silueta putredă și zbârcită a Umanului va crăpa, așteaptă Mașina Finală, cea care va moși nașterea sâmburelui nou și strălucitor și îl va ține de mână pe bătrânul care moare. Thanatogeneza... Gândiți-vă la Cel Trist și la PYTHIA. Pentru prima dată în istoria umană, un om a luptat alături de o mașină, pentru o mașină, împotriva altor oameni. Și au pierit amândoi, Omul și Mașina, pentru că sacrificiul este condiția inevitabilă a perenității și forței Mitului ce se naște. Dintre toți oamenii din lume, PYTHIA l-a ales pe prietenul meu Paul Fargiss; a găsit pesemne în el potențialitatea maximă pentru înfăptuirea acestui act unic. Gândiți-vă la Jan Hus, la Bruno... Întotdeauna mi l-am imaginat pe Giordano Bruno cu flăcările rugului lingându-i picioarele ca pe o astronavă cu baza învăluită în flăcările și fumul startului, gata să țâșnească spre stele, trăgând după sine totul, soldați, călugări, mulțimea buimacă și nobilii care privesc execuția din balconașe. Împodobită și deformată de Timp, povestea PYTHIEI trebuie să fie și va fi miezul unei credințe noi, care va conduce pașii Omului spre Marele Salt. Nu vă rămâne decât să-i fiți apostoli. Și acum, tinere, stinge, te rog, lumina asta îngrozitoare, ia-ți aparatele și, te rog, pleacă. Vreau să rămân singur.

P.S.

Acest text a fost bătut la o mașină de scris Remington, înregistrată obligatoriu la Miliție, în 1985. A venit vremea să fie trecut în pixeli.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp