Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Pătratul Iohannis

Credeam că cele 3 aruncări, paltonul aruncat pe capotă, „Ghinion!”-ul aruncat tuturor dascălilor din această țară care n-au 6 case, precum și replica pe care mi-a aruncat-o la despărțire după prima și singura întâlnire cu subsemnatul înainte de a ajunge președinte, „Nu știu dacă România e pregătită pentru mine!” sunt cele mai puternice amintiri care mă țin departe de omul Iohannis. Ceea ce nu înseamnă că asta ar afecta comentariile mele politice în legătură cu persoana președintelui – atât de rece și detașat n-am scris nici de Iliescu, nici de Constantinescu sau Băsescu.

Iată însă că dl Iohannis îmi descoperă acum o altă fațetă a personalității sale, cea didactică și pedagogică. De 19 ani încoace, catedra sa de profesor de Fizică la liceul Brukenthal din Sibiu este blocată. Folosindu-se de o lege în vigoare, care prevede un drept, nu o obligație să facă asta, după ce a devenit primar al Sibiului, și-a rezervat postul pentru când va reveni din demnitatea publică.

Și n-a mai revenit.

Pentru primul mandat ca edil al Sibiului, am înțeles – era vorba de 4 ani. Dar apoi, dl Iohannis a candidat din nou și a câștigat – încă 4 ani. Atunci mi s-ar fi părut corect să elibereze catedra – 8 ani fără profesor titular este prea mult.

Cum sună, însă, 14 ani? Căci, în 2014, dl Iohannis era în continuare primar și probabil că nu-și mai amintea nici fețele ultimilor săi elevi.

Ceea ce, firește, nu l-a împiedicat să candideze la președinție și să câștige. Încă 5 ani, în care liceul nu a putut angaja decât suplinitori, în care tineri profesori au fost împiedicați să ocupe postul, iar elevii – s-au adunat deja generații – au fost lipsiți de un titular la Fizică.

În clipa de față, Klaus Iohannis candidează cu șanse mari la al doilea mandat. După încă un cincinal, va ieși la pensie, nu se mai poate întoarce la liceu. Trăgând o linie roșie groasă, se va împlini un sfert de veac în care politicianul Iohannis a desființat un post de profesor de Fizică.

Ceea ce arată, după părerea mea, cât de mult a prețuit dl Iohannis această meserie. Un profesor adevărat se gândește în primul rând la elevi, la cel pe mâna căruia îi va lăsa atunci când, dintr-un motiv sau altul, va trebui să plece. Klaus Iohannis nici măcar nu a catadicsit să anunțe vacantarea postului, cu care oricum n-a avut și nu mai avea ce face. În schimb, a conceput programe prezidențiale revoluționare pentru Educație...

Nu știu dacă prof. Iohannis își mai amintește legea lui Newton. Forța de atracție dintre două corpuri scade cu pătratul distanței dintre ele. În cazul domnului președinte, repulsia crește odată ce te apropii prea mult de pătratul Iohannis. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult