Să tot fi avut vreo 19-20 de ani în vara aceea pe care mi-o amintesc ploioasă rău. Eram prin Costinești cu niște băieți, stăteam la cort, mâncam cornuri cu lapte bătut dimineața cât cuprindea, și aia era toată masa zilei. Am fi putut s-o completăm doar cu niște alge, că atâta ne ținea buzunarul.
Bruneta cu bentiță prăzulie nu era mai bătrână decât mine, dar era cu un centimetru-doi mai înaltă – genul meu.
Se plimbau și ele în gașcă pe „faleză”, așa că ai mei s-au băgat la fuziune. M-am dus glonț lângă brunetă, cu toate că nu eram în stare, ca întotdeauna, să articulez ceva „în deschidere”, mă gâtuiau timiditatea și sentimentul ridicolului. Dacă scena s-ar fi petrecut în zilele noastre, ea mi-ar fi spus: „Așa, și ce vrei să-mi zici?” și se rezolva problema. Atunci a zis altceva, nu-mi mai amintesc ce, dar m-a băgat în seamă.
După vreo oră, nu mai aveam nicio treabă cu restul lumii. Ea văzuse filmele „mele”: „Pădurea de mesteceni” și „Nunta” lui Wajda, „Deșertul roșu” al lui Antonioni, „Trenuri strict supravegheate” – Jiri Menzel, ba chiar și „Iluminare” – Zanussi. Cu toate că n-aveam bani să intrăm în vreun local, ne simțeam ca membrii unui club exclusivist. Ce rară și prețioasă e starea aceea, în care ne ajungeam unul altuia, nu mai aveam nevoie de nimeni și de nimic pe lume...
Ne-am răzlețit de grupurile înfrățite, în râsetele și onomatopeele tuturor. Și să nu credeți că era vreo snobiță, vreo „culturistă”, avea umor, chiar autoironie, niciun pic de aroganță. Aproape că-mi venea s-o iau în brațe, dar mi-a fost frică să nu stric pânza diafană țesută între noi.
Nu mai știu cum dracu a venit vorba de cenaclul Flacăra. Cine l-a pomenit primul. Am discutat câteva minute despre Cenaclu și Păunescu. Și, dintr-odată, m-a plesnit o importanță de să-nțepenești. Până la 12 ani fusesem comunist. Acum eram în plină despărțire de ideologia asta. Prin urmare, m-am apucat să-i spun ce are de gând cu manifestarea asta Adrian Păunescu. Versurile și melodiile frumoase, artiștii autentici amestecați cu debutanți lălăiți, discursurile însuflețitor-meșteșugite ale poetului, nu aveau alt scop decât a-i crea ei, și altor fani, un sentiment de „libertate”, dăruit lor, peste capul tutulor, de Nicolae Ceaușescu însuși. Propaganda lui Allah Ceaușescu, orchestrată de Mahomed Păunescu, ca și inteligența profetului, erau net superioare celor ale culturnicilor de partid. Lozincile comuniste erau aproape absente, în schimb, la momentul potrivit, Adrian Păunescu îl plasa pe Ceaușescu, între rock, blugi și adidași, erou între eroi, făcătorul de bine al neamului.
M-a ascultat tăcută, privindu-mă o dată sau de două ori în ochi. Simțeam că nu e bine ce fac, dar nu m-am oprit. Mă gândeam că o să polemizăm și o s-o conving.
Nici gând. S-a ridicat de pe bancă și a plecat pur și simplu, s-a dus, s-a cărat, a dispărut din viața mea.
Acum, Andrei Păunescu vrea să organizeze un cenaclu Flacăra pe 20 iulie, ziua de naștere a lui Adrian Păunescu. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului se opune, precizând că „Cenaclul Flacăra a avut drept scop îndoctrinarea comunistă a tinerei generații și cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu”.
Are dreptate.
Dar, dacă aș fi întrebat, eu aș zice să mai fie un cenaclu Flacăra. La care să vină și fata mea, cu bentița ei de vestală a lui Adrian Păunescu. Dacă o mai trăi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
