Foto: Profimedia Images
Nu l-am prins jucând, poate de aia, o bună perioadă, nu m-a entuziasmat jocul lui.
Nu am înțeles valoarea lui Pelé, cum nu am înțeles-o pe al lui Dobrin. Nu aruncați cu pietre, poate unii dintre voi ați mai simțit asta. Asta e meteahna fiecărei noi generații de suporteri, să slăvească doar jocul idolilor contemporani.
Ridicam din umeri la imaginile, în alb negru, cu jocul lui Pelé și mă întrebam: "ce mare schemă?, nu mi se pare extraordinar....Păi, spre exemplu, Hagi, pe care l-am prins jucând încă de la început, pleca cu doi adversari în spate și după ce îi pierdea pe drum, pasa pe poziție viitoare, între linii". Pelé mi se părea lent față de Maradona, de Hagi sau mai spre zilele noastre de Ronaldinho, pentru mine cel mai mare jucător. Fiecare microbist are piticii lui pe creier.
Dar, ușor, ușor perspectiva s-a schimbat și am înțeles de ce nu au fost tribunele pline în Qatar, nu pentru că nu a fost România acolo, ca să fac o glumă și să pun sare pe rană, ci pentru că fotbalul nu mai e fotbal, este o afacere și afacerile nu fac casă bună cu poveștile. După Pelé au apărut terenurile pline de tatuaje, echipamentele care respiră și ghete care în reclame dau singure cu exteriorul.
Pelé a fost titlul din povestea fotbalului. Englezii au început să scrie cartea, dar Pelé le-a schimbat titlul. De mai multe ori, după bunul plac, cu lejeritatea unui copil care nu se poate opri din râs.
Foarfecile lui Pelé erau executate din levitația talentului absolut. Capitole întregi din poveste le are Maradona, la fel de multe, sau mai multe le are Messi, dar nu știu cine va îndrăzni vreodată să schimbe titlul Bucuriei. Pentru că asta ne-a învățat Pelé, că înseamnă și trebuie să rămână fotbalul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.