Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
De doi ani jumate, aproape întreg timpul (liber sau nu) mi-a fost ocupat cu asimilarea știrilor și participarea la viața civică. Am avut prima jumătate a vieții ocupată de comunism (exact jumătate). La Revoluție nu eram în București. Acum sunt. Acum particip.
Rezonez cu oamenii care se strâng în Piața Victoriei într-un mod în care rareori rezonez cu oamenii apropiați din viața mea.
M-am dus, mereu, singură în Piață. La început, în acel ianuarie 2017, mi se părea o inconsistență să te duci în Piață cu mulți prieteni. Eram într-o furie și o disperare care nu admiteau alăturări prietenoase. Mergeam încrâncenată printre oameni, ma bucuram puțin în sinea mea când vedeam că sunt mulți. Uneori schimbam o vorbă două cu cel de alături. Strigam împreună. Aveam un sentiment de apartenență, dar și un sentiment acut că fac ceva. Când părea că nu se mai poate face nimic. Uneori mă întâlneam cu cineva, poate cu cineva ușor cunoscut, dar cu care nu vorbisem până atunci. Stăteam puțin, apoi plecam iar furioasă, parcă număram capetele din mulțime. Fără să le privesc cu atenție.
După un timp nu am mai simțit disperarea. Am început să mă uit la oameni. Mi s-au părut chipuri familiare, deși pe majoritatea nu le-am văzut niciodată în viața personală. Suntem, cu toții, mai puțin încrâncenați. Am câștigat niște alegeri și mai avem trei rânduri în lunile ce vin.
Sunt multe voci care spun că manifestatiile nu au avut niciun rost, că ar fi trebuit violență, Revoluție, sânge. Că noi, în loc de asta, aprindem telefoanele. Că suntem un popor condamnat. Că suntem „huligani”, „plătiți”, că nu avem ce face acasă.
Eu simt că a avut un rost să mergem acolo atâtea și atâtea seri. Am forțat pasul înapoi. Un pas mic pentru România, deocamdată, dar un pas mare pentru cei ce nu voiau să miște nimic. Am dat un semnal de rezistență. De comuniune. De „împreună”. Am arătat că știm ce dorim și mai ales știm ce nu mai dorim.
În ziua ordonanței 13, nu m-am uitat pe internet, nu am sunat pe nimeni, nu am așteptat. Am auzit la știri, m-am îmbrăcat și am plecat. Era seară. „Noaptea, ca hoții”. M-am întâlnit cu coloana de manifestanți pe Calea Victoriei. Toți oamenii aceia făcuseră la fel. Am mers cu ei, pe străzi. De a doua zi au început mitingurile de fiecare seară. Din ce în ce mai mulți oameni. Mi se părea ca numai acolo pot să respir, să mă simt normal.
De câte ori se anunță pe internet un miting, simt dacă vor fi mulți sau puțini. Simt dacă mă voi duce sau nu. Nu dau telefoane. Sper sa fie mulți acolo. Acolo este „gașca” mea, oamenii care gândesc la fel. Rareori i-am întâlnit în viața personală. Unii din cei cu care petreceam mult timp s-au situat de partea USL, la momentul acela (un alt moment greu). Mi s-a părut că am rămas brusc singură. Că nu mai am ce să le spun. Apoi m-am răzgândit. Gândirea umană are atâtea hățișuri, prin care nu te poți aventura decât dacă ești în pielea celui care gândeste așa.
Pe 10 august 2019 am fost mulți. Mie așa mi s-a părut. Am început să știu, cu aproximație, câți oameni umplu Piața. Era cald, chiar înăbușitor. Jandarmii se prefăceau că ne sunt prieteni. Șoferul de uber cu care am ajuns acolo a parcat mașina și s-a pierdut și el în mulțimea din Piață. Câțiva oameni țineau un tricolor imens și îl fluturau. Un mic altar avea lumânări pentru victimele copil a căror soarta ne-a cutremurat pe toți. Un pianist celebru a venit, împingând un pian pe roți, ca să ne arate ca ne susține. Ca să fie pace, nu război. Ăsta e unul din atuurile artei. Am simțit recunoștință. Am simțit un pic de bucurie. E un sentiment pe care oamenii din țările cu tradiție democratică nu îl cunosc. Să faci parte dintr-o mulțime de persoane diferite, necunoscute, cu care să te trezești, neașteptat, că gândești la fel. Să aparții unei mișcări de Rezistență care vrea doar normalitate.
Sper că România își va reveni. Sper ca mitingurile viitoare să nu mai fie încrâncenate; să demonstrăm, ca toata planeta, pentru principii, nu pentru supraviețuire. Dar în acești doi ani pot să spun ca am învățat ce înseamnă puterea celor cu spirit civic. A fost o experiență de viață. Le mulțumesc.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De atunci am mai revenit in 10 si 11 august 2018, cand am simțit că este un moment important.
O natie minuscula a trecut pe langa un moment istoric, acela de a nu vota ca oile liste de nume sau oameni necunoscuti. Se vota pentru un principiu dar voi ati ales sa supravietuiti.
Pe 7 octombrie voi face parastasul acestei natii. O natie care n-are pricipii are sufletul mort.