Pleacă la facultate și devine adult, dar acasă rămâne „copil”. De ce părinții nu văd cât de mult s-au schimbat tinerii și ce pot face diferit

foto: Getty Images

În perioada actuală din ce în ce mai mulţi copii aleg o cale profesională care implică studii universitare. Unii dintre ei locuiesc într-un oraş care este şi centru universitar şi rămȃn în casa părintească pe perioada studiilor, în timp ce alţii se mută în alt oraş sau chiar în altă ţară dacă sunt admişi într-un program universitar în străinătate.

Aş vrea să dedic această postare examinării a ceea ce se întȃmplă cu aceşti tineri, dar şi cu părinţii lor, în fiecare din cazuri.

Mai întȃi cei care rămȃn acasă: aparent lucrurile sunt mai simple, nu este nevoie de o schimbare fundamentală a modului de viaţă, părinţii continuă să asigure partea de susţinere financiară dar şi funcţională: mȃncarea din frigider, hainele spălate, facturile plătite. Drept pentru care aceşti tineri se autonomizează mai greu, pentru că multe din obligaţiile unei vieţi independente sunt în continuare acoperite de părinţi. Asta înseamnă că, de multe ori, aceştia se maturizează mai lent şi îşi asumă mai puţine responsabilităţi (ba chiar sunt feriţi de asta de unii părinţi supraprotectivi – despre aceste cazuri extreme am discutat aici şi nu le voi include în prezentarea de faţă). Pe de altă parte maturizarea acestor tineri se petrece sub ochii părinţilor, care îi văd crescȃnd de la o zi la alta şi internalizează cu uşurinţă trecerea copilului de la adolescent la adult tȃnăr. În timp părinţii vor deveni din ce în ce mai încrezători în capacităţile celor tineri, iar desprinderea de familia de origine, care se întȃmplă de multe ori în timpul facultăţii sau la sfȃrşitul studiilor, va fi relativ fără probleme.

O altă categorie sunt cei care merg la studii în alt oraş sau în altă ţară. Pentru aceştia viaţa se schimbă radical – că stau la cămin sau cu chiriei, ei devin obligaţi să îşi gestioneze nu doar învăţatul ci toată activitatea curentă de zi cu zi – să îşi plătească facturile, să îşi facă de mȃncare, să îşi spele hainele, să îşi programeze activităţile. Deşi nu sunt încă independenţi financiar, ei se autonomizează, respectiv devin responsabili pentru tot contextul lor de viaţă, îşi gestionează bugetul (şi cel financiar şi cel de timp şi energie), îşi aleg singuri activitățile pentru timpul liber, etc. Procesul de maturizare este accelerat.

Dar … părinţii copiilor acestora nu-i mai văd crescȃnd. În imaginea lor mentală rămȃne fixat liceanul care se pregătea pentru bacalaureat. Drept care părinţii tind să-i trateze fix aşa. Discrepanţa între imaginea părinţilor despre ei şi imaginea lor internă despre sine se accentuează: pe de-o parte pentru că părinţii „au rămas pe loc” şi pe de altă parte pentru că ei au fost nevoiţi să facă faţă mai multor provocări în raport cu studentul rămas în casa părintească. De aici apar nu de puţine ori „scȃntei”. Vine studentul acasă şi părinţii îi spun „ai grijă dacă ieşi cu bicicleta, e periculos”, în timp ce studentul în cauză a trebuit, de exemplu, să-şi găsească o cazare şi poate şi o slujbă part-time în străinătate, să înveţe o cultură nouă, să se descurce cu eventuale „calamităţi casnice” de tipul unei inundaţii sau defectării frigiderului, să îşi aleagă cursurile la o universitate organizată pe principii diferite, eventual a făcut voluntariate şi internship-uri… iar odată ajuns acasă în vacanţă este tratat aparent ca un incapabil (de fapt conform imaginii de elev de liceu care a rămas fixată în mintea părințiilor). Rezultatul este de multe ori o dezamăgire a tȃnărului (care nu se simte valorizat pe nivelul lui de maturizare) asociată cu o accentuare a anxietăţilor părinţilor (care greu dobȃndesc conştiinţa nivelului de responsabilitate pe care şi l-a dezvoltat tȃnărul) şi nu este deloc uşor nici pentru unii nici pentru alţii.

Ce este de făcut?

Părinţii care simt o criză de anxietate la ideea că tȃnărul face ceva care ar putea fi cumva periculos ar trebui să îşi aducă aminte că l-au considerat suficient de responsabil să se descurce singur în alt oraş sau altă ţară, fără a-i micromanageria fiecare acţiune. Tinerii adulți ar trebui să nu se considere jigniți, ci mai degrabă să amintească părinţilor că ei sunt demni de încredere pentru că s-au confruntat de multe ori cu greutăţi sau probleme pe care le-au dus la bun sfȃrşit singuri. Tinerii care au rămas acasă ar avea de lucrat cȃt mai rapid înspre autonomizarea personală iar părinţii acestora ar fi mai bine să îi sprijine, şi să nu le întȃrzie procesul de maturizare în favoarea unei protecţii prelungite, dar nenecesare sau chiar dăunătoare.

Articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp