Un copil care a crescut cu părinți reci emoțional poate ajunge să creadă că exprimarea emoțiilor nu folosește la nimic. Cum putem rescrie, la maturitate, schemele învățate în copilărie

foto: Profimedia

Cȃnd m-am mutat în blocul în care locuiesc acum, vecinii mei de palier aveau doi copii de cȃţiva anişori. Aceştia obişnuiau să coboare în faţa blocului pentru a se juca cu alţi „pitici” de vȃrsta lor. După care … trebuiau să urce înapoi pȃnă la etajul 5. Pentru picioruşele lor, 5 etaje de scări erau grele, dar nu puteau lua liftul pentru că lifturile de bloc sunt construite astfel încȃt copiii foarte mici să nu poată ajunge la butoane (tocmai pentru a nu risca blocarea lor singuri în lift). Drept care cei doi se aşezau lȃngă lift şi - dacă se întȃmpla să mă întorc atunci acasă - îmi adresau (mie sau altor adulţi) întrebarea: „tanti, ne duceţi şi pe noi pȃnă la 5?”. Întȃlnirile noastre chiar erau un moment simpatic în viaţa mea, urcam împreună şi îi ridicam în braţe, fie pe unul fie pe celălalt, pentru a apăsa ei butonul.

Ei bine, asta se întȃmpla acum circa un sfert de secol. Între timp cei doi copii au crescut şi acum mă depăşesc în înălţime, dar tot ne face plăcere să ne salutăm.

Dar cum ar fi fost dacă cei doi copii, care iniţial ştiau că sunt prea scunzi ca să ajungă la butonul de la lift, nu ar mai fi verificat niciodată asta şi m-ar aştepta în continuare să îi duc eu pȃnă la etajul 5?

Întrebarea pare caraghioasă, iar raportată la acest caz particular chiar aşa şi este. Dar … oare nu sunt situaţii în care anumite credinţe, lucruri pe care le „ştim că sunt aşa” nu mai sunt verificate niciodată în viaţă?

Şi iată că ajungem la definirea schemelor cognitive: acestea sunt judecăţi generale asupra modului cum funcţionează lumea în general, care ne ajută să avem un cadru de referinţă social şi comportamental. Aceste scheme cognitive se formează începȃnd cu copilăria mică şi se dezvoltă şi adaptează continuu pe parcursul vieţii, sub influenţa experienţelor la care suntem expuşi.

In cele de mai sus, cuvȃntul cheie este adaptarea. În copilărie suntem înconjuraţi de un număr redus de persoane şi într-un cadru limitat. Ne formăm unele scheme de gȃndire bazat pe aceste repere, dar ulterior, pe măsură ce avem experienţe noi, adaptăm aceste scheme la o lume din ce în ce mai largă şi mai complexă.

Unele din aceste scheme cognitive timpurii sunt dezadaptive. J.E. Young [1] a identificat 18 tipuri de scheme cognitive timpurii care conduc la a vedea viaţa prin „lentile” distorsionate, şi care aduc multă nefericire în viaţa adulţilor. Aceste scheme se referă la cȃteva categorii de credinţe: deconectarea şi respingerea emoţională din partea celorlalţi, incapacitatea personală, limite neclare, supunerea faţă de ceilalţi şi inhibiţie asociată cu hipervigilenţă. Voi dedica acestor tipuri de scheme postări separate, dar acum vreau să mă refer strict la nevoia de a le rescrie odată cu trecerea timpului.

Aşa cum copiii vecinilor mei şi-au dat seama că au crescut şi la un moment dat au ajuns suficient de înalţi încȃt să poată apăsa singuri butonul de la lift, tot aşa şi noi ar trebui să testăm din cȃnd în cȃnd realitatea pentru a vedea dacă schemele noastre cognitive mai sunt valabile în prezent.

Din păcate însă acest lucru nu se întȃmplă cu uşurinţă, mai ales în cazul schemelor dezadaptive. Acestea se formează iniţial ca mecanisme de apărare şi supravieţuire şi continuă să fie aplicate şi la vȃrsta adultă.

Să luăm cȃteva exemple: un copil care a crescut cu părinţi reci emoţional a învăţat că exprimarea emoţiilor nu aduce niciun avantaj, ba chiar este descurajată. Asta nu înseamnă însă că toata lumea este aşa; dimpotrivă, relaţiile de cuplu şi de parenting sănătoase au la bază şi o împărtăşire emoţională autentică. Să spunem că un copil a crescut cu părinţi anxioşi - pentru el totul este periculos, fie că e vorba de activităţi, fie de riscuri de sănătate. Dacă nu îşi rescrie această schemă cognitivă, va avea o viaţă plină de limitări legate de o aversiune puternică faţă de orice risc, fie el şi unul imaginar. Dacă un copil a fost aspru pedepsit în familia de origine pentru fiecare greşeală, se va aştepta ca societatea în ansamblu să fie la fel, deci va fi terorizat de ideea de a face cel mai mic pas în direcţia greşită.

De multe ori nu ne dăm seama că acţionăm pe baza acestor scheme cognitive deficitare, pentru că, după ce au fost verificate de multe ori în perioada în care s-au format, acestea se automatizează şi devin instinctive.

Ce e de făcut?

Ei bine, fiind vorba de scheme cognitive, acestea sunt accesibile, pentru că sunt produse ale gȃndirii (chiar dacă se referă la moduri de abordare ale emoţiilor). Drept care le putem identifica, apoi examina cu atenţie, pentru a vedea dacă acestea mai sunt valabile. În caz contrar, se pot rescrie, prin reformulare şi abordarea de comportamente care corespund schemei adaptate la prezent. Prin repetare, noile scheme cognitive se automatizează şi ajung să le înlocuiască pe cele vechi.

Nu este uşor şi nu se întȃmplă rapid, dar este posibil, iar recompensa pentru efortul de a o face o reprezintă o mai bune adaptare la mediu şi un mai bun echilibru interior.

(1) Young, J. E. (1999). Cognitive therapy for personality disorders: A schema-focused approach. Professional Resource Press/Professional Resource Exchange.

Articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp