Foto: Octav Ganea/Inquam Photos
Avem inflație! Nu în sensul economic de dezechilibru major prezent în economia țării, ci de un dezechilibru major în numărul de știri legate de omoruri, violuri, răpiri, bătăi în piață. Parcă o ținem într-un șir nesfârșit de breaking news, creând senzația de creștere alarmantă a numărului de infracțiuni. Dar nu numai presa dă senzația că ne confruntăm cu un val de criminalitate. Dacă ne uităm la secțiunea de știri al site-ului IGPR, constatăm că în ultimele 24 de ore (raportat la 9 octombrie 2019) au fost constatate 850 de infracțiuni ca urmare a unor acțiuni ale poliției ”desfășurate la nivel național, pentru prevenirea faptelor antisociale și menținerea ordinii și siguranței publice”. Iar această abundență de știri cu și despre infracțiuni are două efecte.
În primul și în primul rând, ne afectează percepția asupra siguranței personale, creând un sentiment de frică de infractori și infracțiuni. Iar această frică – uneori nefundamentată – ne face să ne schimbăm comportamentul. Începem să fim mai atenți cu cine ne urcăm în lift, cine stă în spatele nostru în metrou, să ținem mai tare de cureaua de la poșetă sau rucsac, să ne ferim de la a ne aventura în zonele în care s-au raportat infracțiuni în ultima perioadă, o atitudine generală de neîncredere față de necunoscuți și față de organele de ordine. Iar, la rândul lor, aceste schimbări au efecte perverse asupra societății.
În al doilea rând naște întrebarea firească: pot organele menite să asigure siguranța cetățeanului să facă față sau nu? Nu demult, Vasile Zelca, președintele Sindicatului Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din IPJ Constanța, spunea că activitatea guvernanților a dus la o poliție „neputincioasă, rigidă, greoaie și parazitată de o mare majoritate a angajaților obedienți politic”, aceasta confruntându-se – printre altele – cu o lipsa ‘cronică’ de personal, dotare precară și o deprofesionalizare generală. Astfel de declarații, precum și scandalurile legate de plagierea lucrărilor de doctorat, amenințarea unei jurnaliste de către persoane din conducerea Academiei de Poliție, gafele făcute de unii reprezentanți ai poliției, precum și necunoașterea de către majoritatea cetățenilor a procedurilor specifice investigațiilor, contribuie la punerea la îndoială a capacității poliției și a ale altor organe cu atribuții în aplicarea legii și protecția cetățenilor. Deci, este legitimă și oportună întrebarea cu privire la abilitatea poliției de a menține ordinea publică și siguranța cetățeanului, de prevenție și combatere a fenomenului infracțional. Pe scurt, poate poliția să protejeze cetățenii sau este un simplu agent constatator?
Răspunsul – inoculat pe mai multe canale – este aparent simplu: ca urmare a efectelor recursului compensatoriu, sunt mai mulți infractori pe stradă, iar poliția este incapabilă să aplice legea și să protejeze cetățenii. Deși este foarte tentant să simplificăm o problemă complexă cum este criminalitatea, ar fi mai bine totuși să încercăm să analizăm la rece situația.
Legat de efectele recursului compensatoriu. Mai mulți infractori condamnați aflați în libertate, egal mai multe infracțiuni. Logic, nu? Este parțial adevărat, dar relația dintre cele două variabile nu este una simplă și lineară, că doar nu avem 100% rată de recidivism! Conform raportului ANP din 2018 procentul recidiviștilor în populația din închisori este de 38,4%. De acord, nu sunt date pe 2019, dar este puțin probabil ca după o tendință continuă de descreștere a recidivismului, să asistăm la o creștere spectaculoasă, chiar și cu un număr de peste 19.000 de infractori aflați în libertate, pe baza legii recursului compensatoriu.
Cu privire la capacitatea forțelor de ordine de a face față acestui val, să examinăm câteva date statistice. Informațiile puse la dispoziție pe site-ul IGPR arată că în 2018 au fost soluționate sau declinate parchetului 344.934 de infracțiuni – ceea ce reprezintă o creștere deloc spectaculoasă de 0,029 procente față de anul precedent (335.182). Rata infracționalității, calculată prin împărțirea numărului infracțiunilor cercetate și soluționate de poliție la numărul populației, arată bine (1.555 în 2018, cu o creștere marginală față de 1.510 în 2017). Însă o comparație a numărului de cazuri soluționate cu numărul total al infracțiunilor raportate către poliție în decursul anului 2018, arată o imagine mai puțin îmbucurătoare. MAI a raportat că au fost sesizate un total de 531.402 infracțiuni, adică 186.468 de infracțiuni nu au fost soluționate. Este această diferență alarmantă? Decideți dumneavoastră!
Mai mult decât atât, statisticile publicate de STS, arată că 3.261.648 apeluri (25,61% din totalul de apeluri primite la 112 în 2018) au fost redirecționate către poliție de către operatori. Nu știm câte dintre acestea s-au dovedit a fi cu adevărat cazuri în care era necesară intervenția polițiștilor (nu au raportat acest aspect), câte dintre acestea au fost infracțiuni sau care este relația cu numărul de cazuri soluționate (nici asta), dar diferența dintre numărul de sesizări și numărul de infracțiuni înregistrate și cele soluționate ar trebui să ne dea de gândit.
Mai important, nu știm care este timpul de intervenție al agenților solicitați să intervină în cazul unor infracțiuni sesizate. Acest aspect este important pentru că poate să facă diferența între a preveni sau interveni în cazul unor infracțiuni și între a fi un simplu agent constatator, care asistă neputincios – și uneori impasibil – la suferința cetățenilor afectați.
Aceste date sunt grăitoare, dar nicidecum de ajuns pentru a concluziona cu certitudine că poliția română este incapabilă să apere cetățenii. Este nevoie de mult mai multe date, cu un grad ridicat de certitudine și acuratețe. Cu toate acestea, nu putem să negăm faptul că este nevoie de o reformă în cadrul acestei instituții care până nu demult se bucura de un grad ridicat de încredere din partea cetățenilor (43,2% conform sondajului INSCOP de la începutul anului, însă ceva îmi spune că dacă azi s-ar repeta acum acest sondaj, cel mai probabil poliția nu ar mai avea un asemenea scor), dar care astăzi se găsește – parțial din vina proprie – într-o situație ingrată. Pentru rezolvarea acestei situații, domnul Zelca cerea o serie de măsuri menite să crească capacitatea instituției, printre care ocuparea a celor peste 15000 de funcții vacante. Vicepremierul Mihai Fifor, ministru interimar al Afacerilor Interne, propunea remilitarizarea structurilor și reintroducerea sectoristului care cunoștea ”până și faianța pe care o aveai în baie”. Aceste propuneri, precum și altele similare, sunt, după părerea mea, pompieristice, nefondate, iar unele chiar indezirabile. Simpla creștere a numărului de polițiști (antrenați pe repede înainte), dotarea lor cu echipament modern, nu vor duce neapărat la o creștere a abilității de prevenție a poliției române, a abilității de a proteja cetățenii. (Re)Militarizarea nici atât!
Orice încercare de reformă sau întărire a capacității poliției TREBUIE să fie bazată pe o evaluare riguroasă a activității acesteia și o raportare transparentă a rezultatelor evaluării. Astfel, regândirea criteriilor de admitere, reforma sistemului de pregătire, învățarea din experiența țărilor cu forțe de ordine eficiente, trainingul continuu al agenților de poliție sau orice alte tipuri de măsuri, trebuie luate doar după o analiză serioasă a activității. Doar pe baza unei astfel de analize putem să vedem dacă poliția română este capabilă sau nu să apere cetățenii, de ce tip de reformă are nevoie și cum poate să înceapă lungul drum spre recăpătarea încrederii cetățenilor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
2. Ceea ce descrieți dumneavoastră poate fi adevărat, dar nu avem date care să confirme acest lucru. Poate că este vorba de un volum prea mare de dosare și acest lucru influențează rezultatele actului de justiție. Din păcate nu știm răspunsul, iar pentru un domeniu cum e justiția e important să avem date concrete. Ah, că nu avem? Asta este o altă problemă
3. Comasarea pedepselor sau eliberarea timpurie sunt aspecte ce iarăși merită discutate și analizate la rece. Poate ar fi oportună o dezbatere cu privire la o politică de tip truth in sentencing.