Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Câteodată, o zi la plajă în Japonia arată și așa

La mare în Japonia

Foto: Profimedia Images

O zi la plajă în Japonia. Plajă un fel de a spune, că în loc de nisip, e un pietriș rotunjit, de toate formele și culorile. Măcar nu-ți intră-n fund.

Ceva mai în spate, niște familii de yakuza au ridicat două corturi mari de plajă, Captain Stag și îndoapă grătarele cu cărbuni ca pe Titanic. Femeile taie la legume, copiii chirăie, bărbații bagă bere după bere.

Plouă. Nu plouă. Ba plouă. Cerul e parțial acoperit și parțial nehotărât.

Doi bărbați din gașca de la corturi intră în apă. Treptat, până pe la umeri. Tricourile lor albe și mulate se îmbibă de apă și crapii tatuați de dedesubt își arată solzii pe prin pânză.

Aș intra și eu, dar marea e rece ca apa caldă de la bloc. Unul mă vede că mă codesc și-mi zice:

- Nu intri?

- Nah, zic, mai încolo.

- Marea japoneză e super! zice și chiuie.

Mai stă puțin și iese. Celălalt după el. Când trec pe lângă mine, îi aud: Ai făcut? Am făcut.

Mă gândesc că na, așa e obiceiul, poate voia să ne facem frați de cruce încrucișându-ne jeturile sub apă.

Vorba aia, cum e tata, și fiul. Apar copiii, vreo trei, patru și intră dârdâind în apă.

- Unde vă duceți, mă? îi strigă mă-sa.

- La toaletă, zic ei, mai fac doi pași cât să le treacă apa de puță, țopăie nițel și ies.

La câțiva metri mai încolo, fiică-mea se joacă cu trei surori peruance de-a scufundatul, știți cum se împrietenesc copiii rapid, hai să ne jucăm, hai. Încerc să-i spun pe cât posibil să nu mai înghită apă și nu știu cum să-i spun de ce.

- Sunt copii, Jorge, zice mama peruancă.

- Yo tambien, aș vrea să-i zic dar tac și îi zâmbesc pierdut, ay, mamacita.

Grătarele sfârâie, miroase a Colentina, berile pocnesc. Pe la vreo patru, vine pe trei cărări dinspre corturi un domn cu capul ras, mustață subțire și tatuat ca un artist de circ, intră până la genunchi și se înțepenește acolo cu echilibrul unui vițel abia fătat. Un șuvoi tulburel îi gâlgâie pe piciorul drept, domnul se bâțâie și poate se la căldura de pe crac îl ia picoteala, închide ochii și e cât pe ce să adoarmă. Tresare și se scutură, se apleacă, ia fix de la picioare apă de mare gălbuie în căușul palmelor și își aruncă în față. Se mai înviorează.

Când a început să plouă de-a binelea am intrat și eu în apă. După aia s-a întunecat.

Simt nevoia unor cuvinte lămuritoare înainte să plecăm prea grăbit spre casă cu idei prea strâmte să poată cuprinde toată realitatea. Povestea de față, deși adevărată, s-a petrecut într-un orășel de provincie. Japonia are de la plaje bolovănoase ca în Marea Britanie, până la plaje albe cu nisip alb și fin ca în Aruba. Adică nu toate sunt din pietriș, după cum nu toți fac nr. 1 în apă. Și chiar și familiile din poveste, după ce au terminat grătarele și au plecat, n-au lăsat în urmă nici măcar un os de pește.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult

Cybersecurity

„Avem un exces de producție în anumite intervale orare- de exemplu, între ora 10 dimineața și ora 16, când panourile fotovoltaice produc mai mult. Responsabilitatea noastră, ca furnizor, este să dăm clienților tarife orare: când există surplus, energie mai ieftină; când există deficit, un alt preț. Responsabilitatea clientului este să-și adapteze profilul de consum. Dacă la ora 13 există surplus și eu îmi permit să ofer energia cu un preț mai mic, ar fi bine dacă și clientul s-ar educa să consume în acel interval- să pornească aspiratorul din casă sau mașina de spălat de la depărtare”, spune Radu Brașoveanu, Director Digital Solutions la PPC România (foto: Yau Ming Low / Alamy / Profimedia).

Citește mai mult

Eugen Rădulescu

Am tot spus-o și o voi repeta până problema va fi rezolvată: cea mai severă constrângere a economiei românești este, de foarte departe, deficitul bugetar. Am trecut de la o datorie publică de sub 12% din PIB în 2006, anul dinainte de intrarea în UE, la 60% din PIB în prezent – o dinamică înfricoșătoare, care a atins apogeul în 2024, an fără crize sau evenimente excepționale, când deficitul unui singur an a ajuns la un neverosimil 9,3% din PIB.

Citește mai mult