Povestea celei mai triste fotografii pe care am făcut-o

Sursa foto: arhiva personală a autorului

În cadrul masteratului PMAV (Producție Multimedia și Audio – Video), de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București, am avut ocazia să cunosc mulți profesioniști, din diverse domenii. Pentru că sunt pasionat de fotografie, întâlnirile cu fotografi profesioniști au fost, pentru mine, printre cele mai interesante. Întâlnirea cu Dan Dinu, coordonatorul proiectului România sălbatică, m-a motivat să încerc fotografia wildlife și să scriu acest articol despre birding, pentru Republica. Un alt fotograf profesionist pe care l-am cunoscut este Vadim Ghirda, specializat în fotografia din zone de conflict, care ne-a vorbit despre documentarea războiului din Ucraina. Un aspect discutat în detaliu a fost etica fotografică, modul în care sunt prezentate poveștile persoanelor aflate în situații dificile, iar aspectele abordate m-au făcut să văd cu alți ochi nu doar fotografia în general, ci și propriile fotografii.

Poza care ilustrează acest articol nu este făcută într-o zonă de conflict ci, dimpotrivă, într-un sătuc liniștit, în timpul unei vacanțe exotice în Thailanda. Mi-a plăcut mult acest cadru, la momentul respectiv. Este corect realizat, unghiul pune în evidență subiectul, îmi plac culorile și chipul fetei. Fiindcă a fost realizat cu obiectivul meu preferat pentru fotojurnalism, un Nikon wide, de 20mm, îmi readuce în minte senzațiile trăite când l-am făcut, eram aproape, mai aproape decât pare, puteam să observ respirația fetei, să-i simt mirosul, să-i văd textura pielii. La prima vedere, pare o fotografie perfectă de vacanță. Ceea ce nu se vede însă în poză este povestea din spatele zâmbetului fetei. 

Elementul-cheie al poveștii femeilor Kayan, cunoscute și sub denumirile Long Neck Karen, sau femeile-girafe, îl reprezintă „inelele” din jurul gâtului. Există mai multe explicații ale acestui obicei, versiunea lor fiind aceea că „inelele” sunt un element de identitate culturală, asociat frumuseții. În același timp, pentru foarte multă lume, iluzia că femeile Kayan ar avea gâturile foarte lungi reprezintă o curiozitate. Începând cu vârsta de 5 ani ele încep să poarte „inelele”, mai exact o spirală care, în fiecare an, este înlocuită cu una mai lungă, până în jurul vârstei de 20 de ani. Deși ele scot rar aceste spirale în prezența unor străini, după o perioadă lungă petrecută alături de ele, am asistat la un astfel de moment, ocazie cu care am și văzut cum arată, de fapt, „inelele”.

Pe scurt, istoria prezenței populației Kayan în Thailanda ține de conflict, ei sunt refugiați din Myanmar (Burma) care s-au retras în zona unde se află acum din cauza unor conflicte armate. Guvernul thailandez le-a permis să stea în acele sate, însă nu le oferă rezidență sau drept de muncă în afara satelor, singura sursă de venit fiind vânzarea obiectelor de artizanat pe care le vând turiștilor. Există o taxă de intrare în sate, însă ea revine guvernului thailandez. În cuvinte mai dure, cum folosesc The Telegraph sau BBC, ele trăiesc într-o „grădină zoologică umană” – human zoo. Este exact sentimentul pe care l-am avut și eu când am plătit ca să intru în sat – că am în fața ochilor și a obiectivului foto un grup de oameni complet lipsiți de libertate, iar turiștii plătesc pentru a-și face poze de vacanță de tipul selfie cu ei.

Unii turiști sunt discreți, diplomați, alții sunt de-a dreptul invazivi, chiar lipsiți de empatie și se comportă cu femeile Kayan exact ca și cum acestea ar fi obligate să le satisfacă dorința de a se poza cu ele – „doar am plătit bilet” exprimă atitudinea lor.

În majoritatea cazurilor, femeile Kayan zâmbesc când li se solicită să fie fotografiate, însă le-am văzut adesea trecând de la zâmbetul exersat pentru fotografie la tristețea pe care o vezi în ochii oamenilor lipsiți de libertate. O tristețe profundă, adâncită de faptul că persoanele care vin și pleacă sunt libere să facă acest lucru. Se spune despre Thailanda că este țara zâmbetelor, ei bine, tot în Thailanda pot fi întâlnite cele mai amare zâmbete din lume. 

Este etic să vizitezi un loc unde oamenii sunt ostatici ai turismului? Este o întrebare la care eu nu am un răspuns pentru altcineva, ține de propriile principii și valori. Acest reportaj video prezintă și o altă față a realității: dacă turiștii nu ar mai vizita satele, viața populației Kayan ar fi și mai dificilă, pentru că nu au alt loc de care să simtă că aparțin și ar trebui să o ia de la capăt, dacă li s-ar permite să plece, iar ele ar pleca. Mesajul femeii intervievate este că „ar vrea ca lumea să știe că ele sunt fericite să fie vizitate”. Totuși, nu pot să nu mă gândesc că, dacă ai lua cea mai liberă sălbăticiune, să spunem un lup din libertate și l-ai închide într-o cușcă, la un moment dat, învins de foame, s-ar bucura și el dacă îl vizitezi.

Am încercat să mă împac cu ideea că poate acesta este destinul pe care și-l doresc femeile Kayan, să se nască lipsite de libertate și să trăiască lipsite de libertate, însă ce am simțit în sat și poveștile precum cea a acestei fete nu m-au lăsat să accept că unii oameni nu vor să fie liberi. Voi merge din nou în Thailanda și voi face un film, al cărui subiect va fi chiar acesta: libertatea. Îl voi publica apoi pe canalul meu youtube, Born To Explore, la care vă invit să vă abonați, pentru a vedea reportaje din diverse locuri.

Exploratorul norvegian Thor Heyerdahl spunea: „Frontiere? Nu am văzut niciodată vreuna. Dar am auzit că ele există în mințile unor oameni.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp