Premierul Japoniei, aflat în vizită istorică la București, nu mai merge la Palatul Victoria, pentru că nu are cu cine vorbi

Dacă Moșu ar fi avut TikTok atunci, în ‘42 la Cotu Donului, ar fi aflat că rușii nu există - ce, i-a văzut cineva? -, că în Don nu este apă, c-au furat-o francejii și că, oricum, nu e războiul nostru, bro, nu merg să mor pentru Ursula!

Doar că un stat care nu poate rosti cuvântul „atac" nu se poate nici apăra de unul. Pentru că apărarea începe exact acolo: cu numirea lucrului. Restul - cloud guvernamental, testele, comunicatele - vin după. Deocamdată, singurul lucru bine securizat în statul român e adevărul: la el nu ajunge nimeni.

Eram prin clasa a șasea ori a șaptea, când profesorul de română - un bărbat înalt, solid, cu mâini groase și o mină dură, despre care am mai scris - a intrat în clasă, a scris pe tablă „Ai ai?”, după care s-a așezat la catedră și a zis: „Cine vrea să facă analiza sintactică a acestei propoziții?”.

Apropo de regulile simple și aparent neimportante, dar care ne-ar putea face tuturor viața mai ușoară: cât de complicat ar fi să mergem cu toții, pe stradă sau oriunde se întâmplă să fie și alți oameni care circulă în același timp, ținând dreapta?

Scriam anii trecuți, de la facerea „rotativei”, despre faptul că nu există să mergi la restaurant, să bei și să mănânci ca la all inclusive („fără număr”), să dansezi, să mănânci iarăși, să desfaci sticlele și să le consumi pe jumătate, să dai dedicații, să oferi din bunăstarea de pe masa ta chelnerilor și clienților din jur, iar la final cineva să-ți achite, dezinteresat, nota de plată.