Primăvara românească. Plus o amintire personală: și Mubarak era etern

În aprilie 2010, aflându-mă în Sudan, într-o misiune ONU, am plecat în primul meu concediu. Şi m-am dus in Egipt. Să văd piramida lui Ramses. Mumiile. Şi să fac snorkeling la Hurghada. Erau la un deşert depărtare. Şi, cum-necum, ajuns pe aeroportul din Cairo, vameşii m-au trimis înapoi cu avionul următor în Khartoum. Din pricina vizei, dar nu voi intra aici în detalii. A fost vina mea. C-aşa sunt eu, mai împrăştiat.

Numai că am ajuns în capitala Sudanului sâmbătă, iar sâmbăta ambasada era închisă. Norocul a fost că un coleg din armata egipteană, repartizat cu mine în team-site-ul din Bentiu, îl cunoştea pe ambasadorul egiptean. Şi, după ce l-a sunat, am fost primit în regim de urgenţă, iar viza a fost obţinută instant.

Astfel, am reușit să-l cunosc pe consulul egiptean din Khartoum. A fost o întrevedere scurtă, de zece minute. Discuţia nu a avut nimic extraordinar. Banalităţile de rigoare. Însă ce mi-a atras atenţia atunci a fost portretul de pe unul din pereţii camerei în care fusesem poftit. Înfăţişa chipul imens, compus din bucăţele mici de mozaic, al lui Hosni Mubarak, preşedintele egiptean. Ochii lui ne supravegheau ca ai doctorului Eckleberg din romanul lui Fitzgerald, „Marele Gatsby”.

Apoi, la puţin timp după întoarcerea din misiune, în decembrie, febra revoluţiilor a cuprins Africa. A început „primăvara arabă”, dacă vă mai amintiţi. Care a început cu Revoluţia Iasomiei din Tunisia. În scurt timp, manifestaţiile de protest s-au extins în Egipt, unde preşedintele, după aproape 30 de ani în fruntea statului, a demisionat pe 11 februarie 2011.

Pentru mine, ziua respectivă a fost un şoc. Căci, cu doar câteva luni în urmă, îmi lăsase o senzaţie acută de eternitate. La fel ca piramidele. Bulevardele din Cairo erau ticsite cu imagini gigantice ale acestuia. Portretele lui te dominau, te urmăreau oriunde păşeai. Mubarak era acolo, invizibil şi, totuşi, omniprezent ca un Big Brother egiptean ce-şi trăgea seva puterii sale colosale dintr-o cultură a supunerii datând din vremurile fanariote.

Mai mult, ambii ofiţeri egipteni din Bentiu vorbeau cu nedisimulat respect despre Mubarak. Din câte înţelesesem de la ei, mare parte din armată împărtăşea acest respect. Probabil, fiind vorba de o ţară condusă cu mână autoritară, Mubarak socotise înţelept să păstreze cu ea o relaţie apropiată. Habar nu am. 

Şi, dintr-o dată, cu tot sprijinul de care se bucura în rândurile susţinătorilor lui şi în ciuda aparentei indestrucibilităţi a dinastiei pe care urmărea să o înfiinţeze (familia sa deţinea posturi cheie în toate instituţiile statului), veşnicul Mubarak a dispărut de pe arenă. Fără niciun preaviz. Ţac-pac !

Istoria abundă din cele mai vechi timpuri în tragedii despre popoare neajutorate aflate sub puterea unui destin implacabil şi care, dintr-o dată, scot capul din pământ, îşi scutură nedreptăţile şi spun: de ajuns! până aici!

Mubarak a fost scos din funcţii ruşinos, pe uşa din dos a istoriei. De CIA, zice-se. Mă rog, aşa se întâmplă când nu ai un DNA la îndemână.

Acum vă veţi întreba de ce am pomenit această întâmplare.

E simplu: a venit primăvara!

Şi chiar dacă iasomia nu mai are aceeaşi aromă puternică pe care o avea odinioară în zona mediteraneană, bunul simţ apărut aici, între Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră, dezvoltă o aromă tot mai îmbătătoare în sufletele cetăţenilor români şi seduce, cu fiecare zi, tot mai mulţi dintre ei, până ce va revoluţiona comportamentul liderilor lor politici.

Măcar în chestiunile esenţiale.

Aşadar, nu uitaţi, a venit primăvara şi în România!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp