Dumneavoastră, stimați Republicani, mai puteți? Că pe mine mă ia capul. Cazul Caracal a rupt zăgazurile violenței prezente și trecute peste România. Zi de zi, uneori ceas de ceas, se prăvălesc peste noi de pe ecranul televizorului copii de la 2 ani în sus, violați și uciși, adolescenți sinucigași și/sau ucigași ai celor de lângă ei, pe care pretind că îi iubesc, cu cuțitul, cu toporul, cu mașina, accidente de circulație în serie cu zeci de morți, prin încălcarea celor mai simple reguli, pădurari împușcați unul după altul de braconieri, încăierări cu omor între bande de interlopi în Piața Constituției, în inima României, ucigași eliberați prin recurs compensatoriu vânează noi victime pe străzi.
Ar trebui să calculeze cineva speranța matematică pentru o persoană de a nu fi lovită, violată, ucisă cu violență atunci când pleacă dimineața. Sau chiar dacă rămâne în casă.
De ce se întâmplă toate astea?
Nu am decât un singur răspuns: anomia. România se transformă de la o zi la alta într-un ținut anomic, în care nu mai sunt respectate nomos, legile, regulile nescrise, cutumele, „asta nu se face”.
Nu pentru că ar fi vorba de o anomie afazică, o boală individuală, care face ca pacientul să nu mai poată numi obiecte și persoane înconjurătoare.
Legile, scrise și nescrise, sunt bine cunoscute, destui criminali își fac socotelile faptelor comise în funcție de ele și de avocați. Terifiant este că acestea stârnesc, în proporție de masă, doar nepăsare și dispreț. Adolescentul care a violat fetița de 5 ani din Baia Mare și i-a zdrobit capul cu o cărămidă a declarat că s-a speriat că vin vecinii și-l omoară, nicidecum că vine Poliția să-l aresteze.
Când ați văzut ultima dată un făcător de rău stresat la gândul că va avea de a face cu polițiști, procurori, judecători și, poate, gardieni de pușcărie?
Un principiu de pe vremea grecilor antici spune că anomia se răspândește în societate de sus în jos. Actuala clasă politică, cea care face legi și îi numește pe „oamenii legii” prezintă cea mai slabă calitate umană și profesională de 30 de ani încoace.
Doar o persoană cu discernământ redus și foarte emoțională poate să declare că îl iubește pe politicianul pe care îl va vota. Sau că îl respectă – doar dacă nu poate sau nu vrea să se informeze temeinic asupra lui. După ce s-a dus Dragnea, din ce în ce mai puțini ștabi politici stârnesc teamă.
Sentimentul, tot mai extins, pe care și-l doresc atât cei aleși cât și alegătorii, este complicitatea. Complicitatea națională.
Nu sunt eu ușă de biserică, sunt doar o clanță, dar votează-mă și o să câștigăm amândoi: eu, cât cuprinde, tu, te miri ce și mai nimic, dar tot e mai bine decât să rămâi cu buzele umflate.
Atâta vreme cât relația morală dintre cei conduși și conducători este cârdășia, moartea va zburda peste Ranomia.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
