Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
Vreme de decenii, cât a fost profesor de fizică la liceul de jos din Sighișoara, C. Bucovski le spunea elevilor săi că minunata urbe în care locuiau este ferită, prin amplasamentul ei, de acțiunea curenților de aer. Un fund de găleată cu o ridicătură în mijloc, pe care unii s-au gândit acum opt sute de ani să construiască o cetate, Sighișoara pare să se bucure de o neclintire propice, un fel de suspendare „peste mode și timp” care atrage, imobilă, popoare de curioși. Văzută dinspre oricare dintre cele două intrări principale, orașul induce o senzație paradoxală de idilic și de trainic, de jucărie gravă. Firește, impresia aceasta sumară înlesnește supoziția bunei așezări a localnicilor, a unui soi de Sitzfleisch multisecular al spiritului.
De fapt, acum aerul acestui loc nu e, în nemișcarea lui, substanța un diafan eterat, ci exalația unui băltoace stătute. Am vrut și am și scris un text în care am înșiruit toate neajunsurile care s-au abătut peste acest oraș în ultimii treizeci de ani și am coborît, spre o mai bună înțelegere a contextului general, în istoria lui postbelică. N-ar fi fost prima oară când scriu în termeni pesimiști despre Sighișoara și aș fi plictisit cu aceeași acritură. Mai mult, după treizeci de ani de dominație fesenisto-funaro-pesedistă, orașul a încercat cu disperare să-și aleagă o nouă conducere și un primar tânăr. O să spun că, după mine, nu e formula ideală, pentru că ascensiunea politică a liderului partidului local care a câștigat alegerile de anul trecut a început în PSD și a beneficiat de sprijinul electoral al unor membri marcanți ProRomânia.
Dar câștigăm ceva neacordând încredere unui conducător pe care electoratul l-a legitimat deja în funcția pe care o ocupă? Nu ar fi mai bine, dacă tot suntem aici, să ne gândim la construcție și, în loc să ne chinuim cu coșmarurile Sighișoarei, să ne amăgim cu visurile noastre pentru ea?
Visez la o cetate ale cărei ziduri să nu se prăbușească, ci să fie consolidate în întregime și refăcute unde sunt căzute, ale cărei ulițe să fie pavate din nou cum trebuie, a cărei Scară Acoperită să fie refăcută din temelii, al cărei cimitir săsesc să-și recapete demnitatea, al cărei Turn cu Ceas să primească reparațiile de care are disperată nevoie. Visez ca palatul din secolul al XIX-lea al primăriei să nu mai arate ca o răpciugă. Visez la un oraș curat, fără gropi, la o piață agricolă salubră, la refacerea anexelor gării, la lustruirea, alămuirea și așezarea locomotivei Zugului în centrul urbei, la curățarea, refacerea, igienizarea, revalorificarea ștrandului olimpic, a terenurilor funcționale de alături și a bietei săli polivante. Visez la construirea unei instalații de depozitare și de reciclare a gunoiului orașului ca locuitorii ei să nu mai fie gazați periodic de incendiile actualei mari piramide de gunoi. Visez la pavarea inteligentă și durabilă a străzilor. Visez la construirea șoselei ocolitoare a orașului ca cetatea să nu o ia la vale cu biserica ei catolică cu tot. Visez la investiții serioase în căminul de bătrâni, visez la servicii sociale ca lumea ca bieții copii din familiile sărace să nu mai caute în pubelele celor două supermarketuri din oraș. Visez la înființarea unei canise municipale în toată puterea cuvântului ca străzile urbei să nu mai fie bîntuite de câini fără stăpân. Oferta electorală a actualului primar se găsește la acest nicel de visare, ca să nu zic de somn.
Dar am și visuri ceva mai îndrăznețe. De exemplu, ca municipalitatea să nu se mai opună investițiilor majore și să înceteze, odată pentru totdeauna, cu practicile de monopol, de clică, de cumetrie și altele de felul acesta cărora li s-a dus buhul. Visez la o stradă principală cu magazine cochete de proveniență sau de inspirație occidentală, așa cum i-ar sta bine acestui tip de arhitectură. Visez să văd casa Misselbacher adusă la funcțiunea ei de origine, adică de bloc comercial, de felul unui Manor sau Karstadt. Visez la reabilitarea celor două săli de spectacole și la refacerea în proiectul inițial a cinematografului din oraș, ajuns acum club sătesc.
Visez și mai și. Visez ca Ulița Morii să-și vindece rănile și să-și vadă reconstruite casele demolate de nebunia tovarășului de care se însuflețise fiica orașului, Anca Petrescu, nume de sinistră amintire. Visez ca liceul de jos să aibă din nou o curte aproape ca înainte. Visez ca absurdul parc de sub cetate să dispară și ca în locul lui să reapară piața cea mare a orașului, după modelul orașelor flamande (vezi exemplul Pieței Mari din Sibiu), unde se pot face atâtea lucruri inteligente.
Visez la ridicarea la demnitatea pe care o merită a intelighenției locale și la cultivarea ei. Visez la școli adevărate de felul celor care i-au avut profesori pe Horia Teculescu și H.P. Ambrosius, pe C. Bukovski și A. Vîrtopeanu. La un spital adevărat pe potriva celui de acum o sută de ani, aflat azi în descompunere. La magistrați respectabili, oameni ai legii, nu ai diverselor interese locale.
Visez la revenirea la tradiția de industrie echilibrată, de factură occidentală a orașului de dinainte de nebunia comunistă, nebunie care a adăugat orașului un ghetou inutil, cu toată amărăciunea lui. Visez la intrarea Sighișoarei în adevăratul circuit turistic al zonei, la implicarea ei masivă în constituirea unei rețele de agrement cultural cu extraordinarele sate din jurul ei.
Visez la constituirea la Sighișoara a unui departament universitar de studii medievale cu bibliotecă, profesori, studenți, școli de vară, cursuri de an, colocvii, mobilități studențești, profesori invitați. Departamentul ar trebui să aparțină uneia dintre cele patru universități majore din România (București, Cluj, Iași, Timișoara, Sibiu) sau, de ce nu?, tuturor acestora la un loc. Ar fi fabulos ca acest departament să-i reunească pe filologii, pe istoricii, pe filozofii, pe antropologii, pe muzicologii și pe istoricii de artă din centrele lor dosădite din amintitele universități și să funcționeze ca un paradis al creditelor transferabile. Ar fi un experiment nu numai colosal, ci unul reușit. Sighișoara este locul ideal pentru asemenea experimente, pentru că e un spațiu neutru, pădure virgină față de șerpăria din unversitățile românești. Sunt sigur că, cu o infrastructură funcțională la standarde europene (drumuri, școli performante pentru copii, spital pus la punct, restaurante salubre, capacități de relaxare și de activități sportive), profesorii s-ar bate să ajungă să locuiască la Sighișoara. Nu trebuie să amintesc aici că există o tendință serioasă de evadare din marile centre urbane și, odată cu extinderea practicii de muncă de la domiciliu, satele din preajmă și-ar putea dobândi fața pe care o merită.
Visez și altele. Și știu că se pot face pe rând și în ritm alert. Pentru asta e nevoie de o echipă de administratori smeriți și de colaborarea acestora cu vizionari și profesioniști în domeniul dezvoltării din Occident și din marile centre urbane de la noi (București și Cluj). E nevoie de oameni care se pricep la scrierea de proiecte pentru obținerea de fonduri europene și pe care Sighișoara nu-i are. E nevoie de manageri ai vieții academice, de manageri culturali adevărați, de antrepenori și de investiții durabile.
Însă ce e mai important Sighișoara are: vocația lucrărilor spiritului. Stimate mărimi caduce ale Sighișoarei, nu o batjocoriți!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.