Octombrie 2011
Avem în acest personaj întruchiparea unei anumite rezistențe românești, în cumpăna vremii, croită însă pe plasticitate, și nu pe faimoasa Nibelungentreue (fidelitatea teutonă). Regele acesta este întruchiparea „soluției românești”, de adaptare și de transformare a „trădării”, înțeleasă ca abandonare de ultimă oră a unui curs în favoarea altuia, pentru supraviețuirea statală și națională. Aceasta este rațiunea care, atunci când vine vorba de destinul popoarelor, transformă „trădarea” din renunțare la un imperativ moral într-o categorie logică.
Nonagenarul Mihai este din nou acasă, nu pe tronul țării, ci pe unul al istoriei trăite și asumate, redevenind un simbol al unității și durabilității statului, rând pe rând venerat, temut, respins. În ultimul timp, capii republicii îl repudiază și-l boicotează la aniversări. Dar, ce ciudat! În felul acesta, adversarii de stânga și vădit antimonarhici de altădată, adică o parte a opoziției politice din prezent, au devenit ei înșiși promonarhici entuziaști. Regii vindecă și reconciliază, fie și din poziția imposibilă de „ex-regi”. Inamicii lui de-acum sunt cel puțin la fel de sinceri ca noii proregaliști convertiți. O impecabilă ironie a istoriei i-a făcut să sărbătorească la 25 octombrie Ziua Armatei, la Carei. Dar dnii Băsescu, Boc, Oprea & comp., asemenea dlui Jourdain (1), scriu, fără să știe, proză (monarhică) în timp ce se-nchină armatei republicane.
Au uitat sau n-au știut niciodată că Ziua Armatei Române este aceeași cu Ziua Regelui, și nu dintr-o coincidență. Comandanții militari din toamna anului 1944 au luat hotărârea să elibereze ultima brazdă de pământ românesc, la Carei, la 25 octombrie 1944, în cinstea aniversării Regelui Mihai, șeful suprem al oștirii, căruia i s-a datorat schimbarea frontului la 23 august 1944 și, deci, posibilitatea „eliberării României de sub jugul fascist”.
Pe dl Băsescu îl putem înțelege. Din poziția lui, are dreptul la o opinie personală, chiar greșită, față de rege. Dar alinierea fără frisoane a celorlalți lideri PDL cu răspunderi în stat sub flamura patriarhului, având ca azimut retragerea din istorie, e realmente penibilă. Cazul l-ar fi fascinat pe filosoful și sociologul german Kantorowich care, cu decenii în urmă, în cartea sa despre arhetipurile regalității, recunoștea în suveranul încoronat sau detronat, viu sau mort, genericul peren al statului, deasupra persoanei sale și a întâmplărilor tuturor.
Regele Mihai a fost contemporan cu două generații de Brătieni, cu Maniu, Regele Ferdinand, Iorga, Goga, Briand (2), Titulescu, Stresemann (3), Hitler, Churchill, Stalin, Antonescu și Ceaușescu. Le-a intersectat calea și destinele ca rege-copil, apoi tânăr rege, monarh exilat, izgonit, reîmpământenit, supraviețuindu-le nu doar fizic, ci parcă în ritmul mai profund al unei justiții făcute sieși și țării sale și al recâștigării libertății cetățenilor ei.
Biografia politică și publică a ultimului ilustru personaj european al secolului trecut are părți înălțătoare și tragice. Tânărul de 26 de ani a avut în 1944 o contribuție determinantă la prevenirea transformării României într-o republică sovietică socialistă și la conservarea integrității statului.
Întoarcerea armelor împotriva Germaniei și arestarea lui Antonescu n-au fost, din acest motiv, un act de trădare, ci unul de salvare a ceea ce era mai important, din perspectivă istorică. Prezența sa pe tron între 1944 și 1947 a ținut apoi pe loc tăvălugul comunismului, dând românilor, chiar și pentru puțină vreme, speranța unui reînceput în Europa democrațiilor.
Sovietizarea țării era oricum ireversibilă, indiferent de atitudinea românilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cazul Poloniei, cucerită și de germani, și de sovietici, în ciuda rezistenței eroice este convingător, chiar dacă se poate medita asupra curajului disperat al polonezilor în secole de neșansă istorică – asta, ca premisă a succesului ei occidental de astăzi.
După 1947, Regele Mihai va reuși să rămână, pentru diaspora românească și pentru mulți români din țară, un păstrător al continuității spiritului național democratic pro-occidental, oricât de neîmplinit ar fi rămas de fapt acesta, prin voința zeilor și nevolnicia oamenilor, cum se spune în eposurile Antichității.
Simplitatea, demnitatea sa naturală, o iubire caldă și nestinsă pentru România, au fost mereu trăsăturile acestui personaj istoric. Așa cum s-a observat, el are mai multe în comun cu un țăran din Câmpia Dunării decât cu verii săi din celelalte monarhii europene.
Revenirile sale în țară, atât de greu de înfăptuit din cauza regimului postdecembrist, au făcut parte din același destin, în care acțiunea personală benefică a fost mereu întreruptă sau amânată tragic de loviturile de destin abătute asupra României.
A existat mereu un început de speranță – în 1926, în 1944, în 1989 – , pentru ca apoi să urmeze, într-o măsură mai mare sau mai mică, reversul tulburat și vitreg.
Mihai I de România este, astfel, singurul rege postmodern al Europei. E rege, dar a fost, ca durată, suveran de zece ori mai puțin decât cetățean obișnuit; i se spune Majestate, chiar de către foștii tovarăși comuniști; cinează cu capii republicii, ca oaspete de stat în palatele naționalizate ale bunicilor săi; locuiește în edificiul în care și-a semnat propria abdicare și unde mobilierul din birou este de pe vremea sa, dormitorul fiind darul făcut de Suharto (4) lui Gheorghiu-Dej; e „os” princiar german înrudit cu țarii Rusiei și regii Angliei, dar nu se numește decât „de România”; și apare la televiziunea franceză conducându-și singur automobilul pe străzile sistematizării ceaușiste, pe muzică de Ionel Fernic și Cristian Vasile.
Un destin al neîmplinirilor succesive, care adunate au însemnat mult pentru România, așa cum este ea astăzi – o țară perpetuu întârziată și grăbită pe calea cea bună, pândită de duhuri rele, o țară cu atâtea probleme, dar și atâtea șanse de renaștere.
Prezența acestui rege printre noi, deși ajuns la vârsta profeților, este un prilej de reflecție senină și recunoscătoare.
1. „Burghezul gentilom”, de Molière
2. Aristide Briand (1862-1932), om de stat francez, de mai multe ori premier al Franței; laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1926.
3. Gustav Stresemann (1878-1929), om politic german, cancelar în 1923 și apoi ministru de externe.
4. Lider militar și politic care a impus în Indonezia un regim dictatorial; a fost al doilea președinte al Indoneziei, conducându-și țara în perioada 1967-1998.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu am văzut nici un comunist-psd-ist de-al lui nea' nelu să se revolte.
Acum, câteva mii de psd-iști cică se strâng la Craiova (convocați de manda și volguța) să aducă un omagiu regelui.
(Adică un călău aduce omagii victimei căreia i-a tăiat capul?!)
Dacă nici ăsta nu este un exemplu de mârlănie comunistă, ipocrizie stalinistă și nesimțire grotească, atunci ce este?!
PS: dar pentru că aduce voturi și dă bine la popor (de fapt la proști, pentru că cine știe ce a făcut partidul lui iliescu se îngrețoșează), marii lideri psd-iști vor depune coroane de flori și se vor afișa pe lângă sicriu; bineînțeles, ei mirosind a fripturi și cârnați (chiar dacă suntem în post), înțoliți în haine de firmă și duhnind a parfumuri fine (luate cu bani necinstiți).
Acum noii arendasi se pregatesc sa dea ultima lovitura casei regale prin acordarea, de la bugetul de stat, a unei sume care se constitue ca plata a serviciilor prestate de catre casa regala in folosul Romaniei, transformand casa regala intr-un prestator de servicii.
Un partid care sa readuca pacea, demnitatea si legalitatea in societatea noastra va fi acel partid care va avea ca program politic pregatirea temeinica si organizarea referendumului privind forma de guvernamant si modificarea Constitutiei, altfel ne vom pierde fiinta nationala si statalitatea.
Nu a luptat, nu a incercat sa ajute cu ceva, nu a facut nimic pentru Romania. Si a mai si avut tupeul sa ceara castele si mosii de la generatia actuala.
pentru copiii nostri, noi care ii batem pe nemti acasa la ei acasa de ii ascultam cu urechea, si care strangem din dinti cu gandul acasa. Noi suntem Romania Adevarata care vom trimite ceapistii cu bmw la sapa, unde le e locul. Fara tigani, hoti, puscariasi si ceapisti la butoane. Noi cei care ne iubim tara ca pe ochii din cap si plangem de fericire cand strainii vin sa se inchine la manastirile noastre pe care ei nu le vor avea niciodata trimisi de faptele si credinta noastra in Dumnezeu ! Noi care murim pe baricade sau in transee ! Noi nu vom muri niciodata ! Daca Hristos vine in Romania ceapistii astia il baga la balamunc, care nu cumva sa nu mai poata fura, ca de, poate le ia voturile ! Sti ce e ala un ceapist ?
De aceea voi fi un vesnic cititor cu comentarii mai mult nereusite decat reusite.
Asta trebuie sa inteleaga ceapistii ! Romania trebuie returnata valorilor adevarate. Si eu as vrea sa scriu astfel, dar pot ? Niciodata. Asa ca ma resemnez cu bucuria ca am posibilitatea de a publica un comentariu nereusit, intorcandu-ma la ale mele dupa cunostinte si posibilitati. Vina e a mea, pentru ca faceam echipe pe maidan in loc sa ma duc la scoala. Never a failure, always a lesson ! Am luat aminte, Maestre ! Ma inclin !
Daca Regele e tradator atunci idolul tau Iliescu ce este?