Text publicat la 26 ianuarie 2004
Un drăcușor zglobiu, obișnuit să-ncurce oamenii și mai rău decât reușesc ei singuri, a făcut ca, în seara zilei de 26 ianuarie 2004, regele în viață să ne aducă aminte cât de aproape am rămas de Cezarul din Scornicești, comemorat în contumacie pentru a 14-a oară, stil nou. Fostul suveran părea din ce în ce mai tăcut și resemnat cu noua sa condiție hibridă, oferită de urmașii lui Ceauşescu: puţină restitutio in integrum, un panaş NATO, o coroniţă UE, un premiu dat Delfinului, altul luat din mâinile Sultanului, de fiecare dată sub cupola iertătoare a Ateneului. Republicanii tiranicizi ai ultimului deceniu au făcut tot posibilul ca regalitatea să fie sinonimă cu o relicvă, iar regele să fie perceput ca o întruchipare a fantomelor shakespeariene, rău prevestitoare pentru uzurpatori și sicofanți, instalați comod în culpele originare ale democrației originale.
Regenții perioadei 1996-2000 n-au vrut sau n-au putut să reabiliteze nici măcar personajul istoric al regelui, timorați de actualii social-democrați restauratori. Cei dinaintea lor au mizat suficient de mult pe invariantele spațiului postsovietic, pentru ca orice urmă de rege pe pământul patriei să fie resimțită ca echivalent al războiului civil. Fidelii regelui, sutele de mii care l-au aclamat în 1992, de Paști, la Putna, București și Curtea de Argeș, au renunțat în cea mai mare parte la fascinația mirajului regal, secătuiți de dubla alternanță democratică la putere, fără urmări în dublarea venitului de trai.
Foto: Guliver Getty Images
Monarhiștii pur-sânge și-au declamat, în surdină, stupefacția istorică, atunci când Principesa Margareta a ales un consort plebeu, absolvent al școlii nr. 21 din Iași, după chipul și asemănarea noastră, iar monarhul a îndrăznit să renunțe la naveta, fără escală, între Versoix și București, în așteptarea vreunui general providențial, care, așa cum ne-a scăpat de Ceaușescu, să ne vâre și în Occident, punându-și eventual celălalt picior în ghips.
Regele Mihai revine așadar, într-o atmosferă de confuzie politică și de indiferență față de ideal. S-a strecurat printre noi, în peisajul acesta accidentat de iarnă și Război Rece, în care, mai devreme sau mai târziu, liderul Republicii de la Ploiești, simpaticul „revoluzzer” Candiano-Popescu, sfârșește negreșit prin a deveni aghiotantul Regelui Carol, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ana Pauker au șansa să fie primii și singurii comuniști staliniști din istorie care guvernează cu un Hohenzollern-Sigmaringen, laureat al medaliei sovietice Pobeda. Suntem paradoxali și ingenioși în istorie, iar regalitatea noastră ne seamănă aici până la răzbunare. Să nu uităm că stăm sub semnul dualității emblematice: daco-romane, austro-ungare, ruso-turce, latino-balcanice, greco-ortodoxe-catolice. Am avut un președinte comunist cu sceptru și un satrap ținutaș, stalinist antisovietic de inspirație coreeană la putere, iar acum ne pregătim de primenirea scenei politice cu noi cotizanți ai seraiului pre-capitalist, ca și cum vinovăția ar fi la fel de virtuoasă ca uitarea.
Foto: Guliver Getty Images
Regele Mihai suntem noi. În anii războiului anti-sovietic, Antonescu l-a arătat soldaților pe front, pentru îmbărbătare. În august 1944, oamenii politici eficienți l-au determinat să prevină transformarea României în republică sovietică. În 1947, regele a renunțat la tron ca să salveze 1000 de tineri de la împușcare, după ce, zadarnic, și burghezii, și comuniștii așteptaseră un semn mai degrabă de la Washington decât de la Moscova, ca să știe ce să facă cu România.
Între 1948 și 1989 a urmat o imensă gaură neagră, în care judecătorii de azi ai regelui se obișnuiseră mult prea bine cu real-socialismul funcțional, ca să-i mai arunce exilatului din Elveția vreun gând sau cuvânt. Singurătatea de o jumătate de secol a celui mai glorios și tragic concetățean al nostru îi dă dreptul să nu mai dorească să fie eroul exasperării, frustrării, al temperamentului sau orgoliului nostru.
Cineva spunea, înainte de 1989, că un comunist bun nu este decât un comunist mort. S-a văzut că singurul comunist rău a fost împușcat repede la Târgoviște, iar ceilalți s-au virginizat prin glonț, așa, ca fata gravidă din știrile zilei de ieri. Un rege își cere iertare că nu ocupă cripta de la Curtea de Argeș, în numele eroismului nostru endemic prin reprezentare, că se încăpățânează să trăiască și să-și revendice castelele vieții de-acum. Trebuie să ne hotărâm: căzuți în istoria României, așa cum a fost și este ea, niciodată nu ne vom putea semeți destul, ca să-i reinventăm, deopotrivă și permanent, regii și supușii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Articolul ireprosabil.
Si ne-ar fi mers mai bine cu un rege inamovibil si corect decat cu presedinti corupti si angrenati politic.
N-am nobletea necesara sa ma consider inclus. N-am cultura necesara sa ma consider inclus.
Daca-as fi fost Regele Mihai n-as fi acceptat sa intre in Casa Regala un om ca Duda, si, mai ales, nu l-as fi scos pe Nicolae din succesiune !
Regele a stiut ca a fost primit in Romania doar pentru ca EL nu mai reprezenta o amenintare politica pentru comunistii aflati la putere. Nicolae ar fi putut fi acum REGE, o amenintare evidenta pentru comunisti si o speranta clara a regalistilor !
Comunistii s-au asigurat, prin intermediul lui Duda, ca aceste amenintari vor dispare.
Nu stiu cit de "in toate mintile" era atunci cind a acceptat aceasta manevra a comunistilor Regele Mihai, Oricum , prin EL , sau cel putin sub autoritatea lui, comunistii au pus PUNCT oricaror visuri regaliste in Romania.
Aceasta greseala, daca-as fi fost rege, n-as fi facut-o ! Pentru ca mi-as fi iubit MAI MULT poporul !
Eu personal il consider vinovat de decaderea Casei Regale de azi, de omorirea sperantei regalistilor !
Sint republican convins.