La Țebea se comemorează astăzi 154 de ani de la moartea lui Avram Iancu. Republic acest text, scris în urmă cu 30 și ceva de ani.
Îşi adună Iancul oasele...
Îşi adună Iancul oasele, câte le mai are, întăreşte pe ici, pe colo, cu câte‑un curmei, îşi ia la subsuoară tigva cu găvanele scânteietoare şi se scoboară în vale, că‑i musai...
Noi ne aflam la deal, pe un povârniş înverzit în care se ridica o cruce de piatră arsă de ploi. Mare cam cât un moţ din cei zdraveni, cu braţele larg deschise a strânsoare, purta la poale numai pietroaie sfărâmate. În inima crucii, dăltuite câteva vorbe, un nume şi un an: „Ori punem pumnul în pieptul furtunii, ori pierim. Avram Iancu, 1848”.
Să fi fost cu toţii vreo treizeci de oameni adunaţi acolo. Bărbaţi şi femei – unele poate urmaşele moaţelor înarmate ale Pelaghiei Roşu, care‑au ţinut primejdia în loc, în cumpăna veacului dus. Fiecare cu meseria lui – scriitori, actori, ziarişti, profesori, un operator cu o cameră. Toţi trecuţi de prima tinereţe, prin ciururi şi dârmoane de tot felul.
În tăcerea nemaiauzită a muntelui, Ovidiu Iuliu Moldovan, al cărui chip obosit aduce tot mai mult cu masca lui Iancu, a rostit câteva versuri despre Crăișor, scrise de Nichita Stănescu chiar înaintea morţii. Apoi Sava Negreanu, un fir de femeie cu glasul cât un râu de munte, a cântat cu un soi de fericire îndurerată: „Hristos a înviat, români...”.
Nu ştiu cum m‑am trezit cu ochii în lacrimi. M‑am uitat pe furiş, ruşinat, în jur – când îţi crapă platoşa de luciditate şi sarcasm, agonisite cu atâta trudă în ani, te simţi de parcă ai umbla dezbrăcat. Niciunul nu era mai breaz: nu se auzea un hohot, lacrimile curgeau în tăcere pe chipurile noastre netezite de aceeaşi boare necunoscută.
Eram aşezaţi în semicerc: operatorul s‑a deplasat lent, filmându‑ne feţele. Secunde lungi nu s‑a mai auzit decât tocănitul unei ciocănitori; îmi amintea de lucrul la un sicriu de gorun pe margine de codru. Parc‑am fi fost un pâlc ce pleca la moarte şi ni se înregistra ultima imagine, pentru cei dragi. Dar nu cred să‑i mai fi fost vreunuia dintre noi teamă de moarte... La întoarcere, am avut în faţă multă vreme priveliştea crestelor încă înzăpezite ale Apusenilor, strălucind în bătaia soarelui blând.
Răsuceşte‑te, Iancule, în gropniţa ta, numa cât să zgâlţâi oleacă munţii aceştia. Mai mult, nu‑i trebuinţă. Pe urmă, fie‑ţi somnul lin, moţule de piatră!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
