
Agitația iscată în jurul afacerii Ponta și miza ei au făcut ca argumentelor raționale și relativ simple să li se suprapună o polifonie incontrolabilă de considerații parazite care îl pot deruta pe spectatorul de bună-credință, dar mai puțin prevenit. Cu cât referirile academice devin mai savante, cu atât omul de rând se simte mai stigher – și-și închipuie probabil că se află în fața unei taine care va fi lămurită abia de generațiile viitoare. Ăsta e motivul care mă îndeamnă la o limpezire a lucrurilor. Am să încep stabilind certitudinea:
Victor Ponta a plagiat
S-a vorbit despre tot felul de reguli complicate pentru redactarea tezelor de doctorat, reguli care ar fluctua de la țară la țară și de la an la an. Nu despre asta e vorba. E vorba pur și simplu de o convenție elementară, veche de secole, de când cărțile au autori cunoscuți, al căror nume e trecut clar pe copertă – iar tezele de doctorat nu se abat de la convenția asta. Dacă numele tău e pe copertă, pe măsură ce cititorul parcurge textul, el presupune că tot ce e scris acolo îți aparține, e, cum s-ar zice, creația ta. Dacă aduci în discuție ideile lui X, atunci îi pomenești imediat numele, altminteri s-ar crede că sunt ideile tale, cu alte cuvinte îți însușești ceva ce nu-ți aparține. Dacă preiei de la X un fragment, trebuie să-l citezi, adică să pui fragmentul între ghilimele și să indici sursa (autor, titlu, editură, an de apariție) fie chiar în text, fie într-o notă, care poate fi în josul paginii, la sfârșitul capitolului sau la sfârșitul cărții. Dacă n-o faci, vocea ta se confundă cu cea a autorului real – și se pot crea grave confuzii. De pildă, să zicem că dl Ponta scrie într-o carte: „Vreau să-l omor pe Dan Tapalagă.” Dacă eu aș prelua ca atare propoziția dlui Ponta într-o carte semnată de mine, fără ghilimele, s-ar înțelege, pe drept cuvânt, că eu sunt acela cu intenții criminale. În schimb, dacă aș scrie „În tratatul Despre libertatea de expresie în România, la pagina 483, dl Ponta spune: «Vreau să-l omor pe Dan Tapalagă»”, ar fi cu totul altceva. Sigur, crima are o miză mai mare, e mai frapantă decât niște obscure aspecte juridice, dar, în esență, e vorba de același lucru: confuzia între voci. Cine vorbește de fapt? Ale cui sunt acele idei? Ăsta e rostul ghilimelelor.
Mi s-ar putea răspunde că ideile dlui Ponta pot coincide cu ideile dlor Diaconu, Diaconu și Crețu. Dacă așa e, atunci trebuie s-o spună, odată ce domnii de mai sus au apucat să se exprime înaintea lui. Apoi, ideile pot coincide, însă nu și formulările, cuvânt cu cuvânt, pe sute de pagini. În fine, justificarea că acei autori ar fi trecuți la bibliografie e perfect ineptă. Bibliografia se așază la sfârșitul cărții, după acele note care ar indica eventual de unde a citat autorul, și are rostul de a ne spune ce cărți a citit el, ce alte lucrări au o legătură oarecare cu cartea în cauză. Bibliografia nu ne indică în nici un caz ce fragmente a preluat autorul și de unde, ea e doar un reper general. Mă văd silit să spun toate aceste lucruri de o banalitate înspăimântătoare numai pentru că unii jurnaliști și politicieni nu le înțeleg – sau se prefac că nu le înțeleg.
În realitate, avem de-a face cu cel mai banal caz de plagiat. Spun „banal” pentru că dl Ponta (sau autorul de facto al tezei) putea proceda cu mai multă abilitate: fără să aibă absolut nimic original de spus, putea prelua idei, punându-le însă într-o altă formă. Și atunci ar fi fost un scandal, titlul de doctor ar fi fost obținut pe o cale dubioasă, dar asta n-ar fi putut s-o constate decât specialiștii, cei care stăpânesc jargonul disciplinei și au cultura necesară. În cazul de față, e suficient să cunoști literele alfabetului pentru a spune că două fragmente coincid: și un copil de șase ani poate da verdictul. Apoi, nu e nevoie să fii expert în drept internațional ca să constați absența ghilimelelor. E revoltător de simplu.
Argumentele care vor să-l disculpe pe Victor Ponta
Un prim argument pe care l-am auzit ar fi că informația privind plagiatul provine de la Traian Băsescu sau de la Daniel Funeriu. Argumentul e la fel de valabil ca acela care ar disculpa un hoț care îți intră în casă și îți fură mașina de spălat, pe motiv că ar fi fost denunțat la poliție de un dușman al lui din copilărie. Poate intra în discuție condiția denunțătorului numai dacă se dovedește că nu e vorba de furt – și atunci ne putem întreba ce anume l-a îndemnat pe denunțător să mintă. Odată stabilit faptul că e vorba de furt, identitatea denunțătorului e absolut irelevantă.
Alt argument invocat se leagă de faptul că domnii plagiați nu se consideră plagiați. Într-adevăr, dacă lui X i se fură mașina de spălat, iar el spune că de fapt nu i s-a furat, ci i-a dat-o prezumptivului hoț, litigiul dispare. Numai că plagiatul nu e doar o simplă hoție care leagă doi oameni – unul care fură și unul căruia i se fură. Plagiatul e și o impostură, o formă de hoție și de minciună generalizate: tot mediul academic și întreaga societate sunt vizate, nu doar omul de la care ai furat un fragment de text fără să pui ghilimele. Plagiind și obținând astfel titlul de doctor, ți-ai pus în piept o decorație cu care defilezi în fața tuturor, beneficiezi de avantaje de pe urma ei. Asta e diferența dintre mașina de spălat pe care o folosește numai X și o lucrare care te propulsează în ierarhia socială, îți dă un ascendent în fața tuturor membrilor societății. Cel care a furat o mașină de spălat are un câștig limitat. Cel care a plagiat are un câștig virtual nelimitat. Acestea fiind zise, n-are nici o importanță dacă autorii plagiați se consideră sau nu plagiați.
În fine, am mai auzit un argument aiuritor la Antena 3: un parlamentar UNPR (nu-i rețin numele) făcea o paralelă cu celebrul caz de plagiat al lui Eugen Barbu – romanul Incognito. Paralela e perfect întemeiată, dar concluzia parlamentarului e halucinantă: dacă justiția lui Ceaușescu nu l-a găsit pe Barbu vinovat, înseamnă că într-adevăr nu era vinovat – și nici Victor Ponta nu e vinovat. (Silit de împrejurări, Barbu a trebuit, în ultimul volum din Incognito, să dea o bibliografie, or, și Ponta i-a trecut în bibliografie pe autorii plagiați – dar nu pe toți!) Trebuie să fii foarte tânăr și complet ignorant ca să nu știi cum îi trata pe-atunci justiția pe membrii nomenclaturii, iar Eugen Barbu era în CC, era pumnul cu care Securitatea amenința scriitorii.
Ipoteze
Până aici lucrurile sunt limpezi: Victor Ponta a plagiat. Sau poate că n-a făcut-o direct el. Poate că Victor Ponta de pe coperta tezei nu e tocmai Victor Ponta. Poate că altcineva i-a scris lucrarea. O teză de doctorat înseamnă ani de studiu sistematic și aprofundat – asta o știu toți cei care și-au susținut un doctorat onest, în condiții exigente. În anii în care se presupune că lucra la teză, dl Ponta era un om politic foarte activ. Eu îndrăznesc să cred că, pentru a face aceste două lucruri bine, avea nevoie de zile de câte 48 de ore. Sigur, e o speculație. Mi se poate răspunde că dl Ponta e un om remarcabil. Aceasta ar fi ipoteza unui Victor Ponta-superman. Din câte mi-a fost dat să văd, am mari îndoieli în privința ei. Dar poate că dl Ponta are o inteligență care se dezvăluie mai greu.
Dacă însă ipoteza Victor Ponta-superman e falsă, rezultă că altcineva i-a scris teza. Mi se pare extrem de puțin probabil ca „oamenii lui Băsescu”, oricât de capabili și încăpățânați ar fi ei, să fi scotocit prin toate cărțile de drept în căutarea unor fragmente care să semene cu teza lui Ponta. Oricine a căutat citate într-o carte, la întâmplare, își dă seama de asta – și cu atât mai mult dacă e vorba de zeci de cărți. Mai probabil mi se pare ca autorul real („negrișorul” sau „negrișoara”) să fi vândut oamenilor lui Băsescu pontul cu Ponta. (Același lucru s-a întâmplat cu negrișorii lui Barbu. Cine și-ar fi bătut capul să-l citească pe Paustovski din scoarță-n scoarță cu toată atenția?) Mi-e greu să ghicesc motivele pentru care a făcut-o: amor, gelozie, nebunie, bani, avantaje, bâzdâc? Și nici nu contează. Asta, bineînțeles, nu-l exonerează pe Victor Ponta de vina plagiatului. A semnat – a lui e teza, cu plagiat cu tot!
Suspect e și gestul plagiaților de a nu protesta. Antena 3 se grăbea să tragă concluzia că, în acest caz, nu e plagiat. Eu cred că există alte posibilități: plagiații sunt într-o relație de voiosă cumetrie cu plagiatorul; plagiații sunt șantajați de plagiator; plagiații se tem de paternitatea propriilor lor lucrări; în fine, plagiații sunt atât de nedibaci încât nu-și dau seama că e vorba de plagiat (nu cunosc literele alfabetului, nu pot sesiza absența ghilimelelor).
Dl Adrian Năstase, conducătorul tezei de doctorat, nu poate fi vinovat pentru plagiatul dlui Ponta, dar e, profesional, descaficant să garantezi pentru o teză care conține o cantitate atât de mare de text „împrumutat”. Nu-mi dau seama dacă știa sau nu cu ce are de-a face. Probabil însă că nu-l interesa. La urma urmei, dincolo de scandalul politic, ăsta e lucrul cel mai grav: devalorizarea muncii intelectuale.
Am mai auzit un argument uluitor, de data asta la Realitatea TV. Un domn cu aparențe de intelectual spunea că, sigur, nu e plagiat, dar ținta atacului e în afara țării: în ochii Occidentului trebuie compromis dl Ponta. Această afirmație se bazează pe ipoteza că Occidentul e imbecil sau răuvoitor, că revista Nature e făcută de niște ageamii sau de niște ticăloși, la fel Frankfurter Allgemeine Zeitung, că suntem victima potențială a unui complot internațional. În ultimă instanță, că există două măsuri – una aplicabilă în țară, alta în Europa. Acesta ar fi argumentul ultim de care se poate agăța Victor Ponta ca să nu demisioneze. Problema cu acest argument e că ne scoate în afara Europei. Și astfel, simplul și atât de banalul (la standarde românești) gest de dispreț al lui Victor Ponta față de o amărâtă de teză de doctorat (e gata oricând să renunțe la titlul de doctor) îl așază în aceeași barcă cu mai puțin fotogenicii Vadim Tudor și Dan Diaconescu. Ce răzbunare perfidă a lumii academice!
P.S. Am publicat acest text în vara lui 2012, când isprava plagiatului îl stimula pe dl Ponta să fie „mândru că e român”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Iar Ponta se apară tot cu Creangă...
Analogia Creangă ponta este o blasfemie, la adresa adevăratului, nu plagiator ordinar, scriitor și dascăl.
România "europeana" are mulți "academicieni" asupra cărora îți poți pleca privirea.