Retragerea Americii din lume sau când domnul Trump își abandonează aliații

 (Foto Guliver/Getty Images)

De la o vreme, twitter-ul se pare că a ȋnlocuit conferinţele de presă ȋn care oficiali sobri aduc la cunoştinţa publicului deciziile care schimbă viaţa unor popoare pentru care tehnologia noastră valorează mai puţin decȃt praful ce le acoperă ţevile armelor. Iar unul dintre ȋmpătimiţii acestui canal de comunicare este chiar volubilul şi nonconformistul preşedinte al Statelor Unite.

Din scurtele sale twitt-uri a aflat şi principalul aliat al SUA din Orientul mijlociu, Israelul, că trupele speciale americane cantonate ȋn nord-estul Siriei vor fi retrase. În urma acestei decizii, una dintre temerile majore ale Tel-Aviv-ului, miliţiile şiite iraniene, se pot ȋndrepta mai lesne ȋnspre Liban şi graniţa siriano-palestiniană. Singurele care le mai pot opri sunt trupele Moscovei, iar pȃnă acum prim-ministrul Netanyahu a dovedit că poate fi prieten, ȋn acelaşi timp, atȃt al americanilor, cȃt şi ruşilor. 

Să mai spunem că dorinţa americană de retragere din Siria nu este nouă şi a fost amȃnată doar de atacul cu arme chimice de care a fost acuzat regimul de la Damasc ȋn primăvara acestui an.

A doua „retragere” a domnului Trump priveşte Afganistanul, de unde jumătate din trupele americane prezente ar trebui să ȋşi găsească noi locaţii pe harta lumii. Dorinţa de a părăsi Afganistanul, ţară ȋn care SUA au cheltuit sume imense pentru a contracara talibanii şi celelalte grupări fundamentaliste, a fost exprimată de preşedintele american ȋncă din perioada campaniei sale electorale.

Aceste retrageri au condus la demisia secretarului Apărării, generalul James Mattis, care sublinia ȋn scrisoarea sa de renunţare la ȋnalta demnitate ocupată, tocmai că puterea Americii se fundamentează pe alianţele şi parteneriatele ȋncheiate ȋn toată lumea, dar şi prin respectul pe care trebuie să ȋl arate aliaţilor. Or, prin aceste două retrageri, Statele Unite ȋşi trădează doi dintre aliaţii care au sȃngerat cel mai mult ȋn ultima jumătate de secol pentru a-şi apăra libertatea promisă odată cu armele pe care americanii le-au trimis pentru a le susţine lupta. E vorba de kurzi şi afgani.

În 2014, cȃnd luptătorii apăruţi parcă din neant, ulterior cunoscuṭi drept Statul islamic, ameninţau să cucerească Bagdadul şi se apropiau de Damasc, luptătorii peshmerga (ȋn traducere „cei ce privesc spre moarte”, trupele organizate de legendarul conducător kurd Mustafa Barzani ȋn anii ’50 ai secolului trecut) au devenit principala forţă ce se opunea cu succes acestora. Dacă la ȋnceput au suferit pierderi importante şi au ȋnregistrat ȋnfrȃngeri, după ce au beneficiat de consilierea ṣi sprijinul militar al SUA şi aliaţilor, au devenit principalii actori de pe frontul deschis ȋmpotriva armatelor lui al-Bagdadi.

Kurzii sunt, ȋn prezent, grupul etnic cel mai numeros ce nu are un stat al său. Estimaţi ȋntre 30 şi 40 de milioane (cifrele variază ȋntre diversele organizaţii internaţionale), aceştia vieţuiesc, ȋn principal, ȋntr-o zonă ce cuprinde platorile ȋnalte din sud-estul Turciei, nordul Siriei, nord-estul Iran şi coboară ȋnspre fertila cȃmpie a Mesopotamiei, Irakul de astăzi. La sfȃrşitul Primului război mondial, prin Tratatul de la Sevres se recunoaşte dreptul kurzilor la autodeterminare, urmȃnd ca aceasta să fie decisă ȋn urma unui referendum. Numai că la conducerea Turciei ajunge cel ce va fonda noua Republică laică, Mustafa Kemal Ataturk, iar ȋn urma victoriilor sale ȋmpotriva grecilor va fi semnat Tratatul de la Lausanne, doi ani mai tȃrziu, mare parte a Kurdistanului revenind Turciei. Kurzii din Turcia, actualmente 18 – 20 milioane (iarăşi, cifrele nu sunt foarte precise datorită aversiunii Ankarei faţă de identitatea acestei minorităţi), vor fi cunoscuţi cu numele de „turci de munte”, iar limba şi obiceiurile lor interzise. 

Însă organizarea cvasi-independentă a kurzilor ȋn Irak şi acumularea de putere a kurzilor sirieni a nemulţumit Ankara, care şi-a trimis tancurile ȋn zona Afrin – Idlib ȋmpotriva acestora la ȋnceputul acestui an ȋn cadrul operaţiunii denumite „Ramura de măslin”. Nemulţumirea lui Erdogan a fost că ȋnaintarea nu putea continua ȋn ȋntreaga regiune din nordul Siriei ȋntrucȃt acolo se găseau trupe americane ce le ofereau suport trupelor peshmerga. Însă, ȋn urma prognozatei retrageri americane, Turcia va avea mȃnă liberă ȋn desfăşurarea acţiunilor ȋmpotriva kurzilor de pe teritoriul sirian.

Abandonarea Siriei trebuie citită şi ȋntr-o altă cheie: Rusia va fi acum aceea care va asigura reconstrucţia ţării după războiul care s-a terminat şi a fost cȃştigat de americani (după cum a afirmat dl. Trump pe twitter). Deja Putin le-a propus Franţei şi Germaniei ȋmpărţirea contractelor ulterioare conflictului. Şi nu e vorba doar de reconstrucţia oraşelor şi a rutelor de comunicaţie. O ramură a „noului drum al mătăsii” se termină ȋn porturile siriene ale Mediteranei, acum pline de navele marinei ruseşti. De asemenea, Rusia este acum garanta asigurării unei fȃşii de-a lungul graniţei cu Israelul ȋn care să fie interzisă prezenţa trupelor iraniene, principalul inamic al micului stat aliat al SUA ȋn această regiune.

Istoria recentă a afganilor nu e mai puţin tragică. Într-un articol anterior arătam cu cȃt sȃnge plătiseră aceştia participarea la alegeri.

Începȃnd cu anii ’70 ai secolului trecut, Afganistanul nu a mai cunoscut pacea. Din 1978, cȃnd Partidul Democratic Popular Afgan, comunist, finanţat de U.R.S.S., ȋl asasina pe Daoud Khan şi prelua puterea, confruntările armate pare că nu se mai sfȃrşesc. 

Mai ȋntȃi s-au ȋnfruntat două facţiuni ale Partidului Comunist. Apoi triburile se revoltă ȋmpotriva guvernului lui Taraki, care este ȋnlocuit, ulterior invaziei sovietice, cu Babrak Kemal, şeful facţiunii anterior perdante a Partidului Democratic Popular, ce revine asupra reformelor laice, sperȃnd că va calma avȃntul războinic al triburilor. Urmează ȋnarmarea triburilor de către CIA şi bogaţii şeici ai Golfului, folosindu-se de Pakistanul vecin. Un deceniu de lupte ȋnȃngerează ȋntreaga ţară.

Sovieticii se vor retrage ȋn 1989 din Afganistan, lăsȃnd ȋn urmă sute de mii de morţi, un guvern fragil şi un război civil ȋn care se vor remarca talibanii, „studenţii ȋn teologie”, o grupare de gherilă ce promovează un sunnism radical şi aplicarea strictă a legii islamice, şaria. În 1996, aceştia ocupă capitala Kabul şi declară Afganistanul „emirat islamic”, deşi nu reuşesc să stăpȃnească regiunile din nord. Măsurile lor şochează lumea civilizată, ȋnsă găsesc o largă adeziune printre triburi datorită exacerbării sentimentului naţional şi puterii de a pune capăt – prin forţa armelor, e adevărat – războiului civil ce distrugea ţara de un deceniu.

Cum talibanii au asigurat toate condiţiile pentru dezvoltarea organizaţiilor teroriste, iar Al-Qaeda lui bin Laden a organizat acţiunile din 11 septembrie ȋmpotriva SUA, a urmat Enduring freedom, misiunea care a dus la ȋnlăturarea acestui regim fundamentalist de către coaliţia condusă de către SUA şi Marea Britanie.

De la 1 ianuarie 2015, grosul forţelor armate NATO care a asigurat pacificarea ţării s-a retras din Afganistan (ȋn 2009 şi 2010, numărul militarilor străini ajungea la 150.000). A rămas un număr de circa 13.000 de militari, majoritatea ai Statelor Unite, cu misiunea de a oferi asistenţă şi consultanţă strategică trupelor guvernamentale, ȋn ceea de a fost denumit programul „Resolute Support”. Însă, această asistenţă s-a transformat, ȋn cursul ultimilor doi ani, ȋn participare efectivă, mai ales ȋn misiuni de apărare a principalelor centre urbane şi lovituri aeriene ȋn sprijinul ofensivei armatei naţionale, supuse unei presiuni crescȃnde ale forţelor talibane, dar şi ale Statului Islamic. În prezent, analiştii militari estimează că patruzeci de procente din suprafaţa Afganistanului nu se mai află sub autoritatea guvernului din Kabul. Legea islamică, traficul de droguri, omorurile, pedepsele corporale şi mutilările au revenit ȋn cotidianul acestor zone ȋn care diferiţi lorzi ai războiului şi fundamentalişti religioşi ȋşi exercită puterea.

În lipsa militarilor americani, Afganistanul este ameninţat cu recăderea ȋn mȃinile talibanilor, războiul civil generalizat va redeveni realitate, iar ţara se va ȋntoarce la situaţia dinaintea intervenţiei americane, redevenind o pepinieră a terorismului fundamentalist. E greu de crezut că, ȋn lipsa trupelor SUA, NATO ar putea suplini, ȋn ciuda declaraţiilor ferme făcute imediat după anunţarea retragerii americane, această plecare.

Mercantilismul politic al administraţiei Trump poate fi justificat pȃnă la un punct de grija pentru banii contribuabilului american. Însă abandonarea unor parteneri – chiar şi entităţi nonstatale – reprezintă un mesaj negativ pentru posibilii parteneri. În plus, efectul cel mai periculos este preluarea locurilor părăsite de americani de puterile autocrate ce doresc să ȋşi proiecteze influenţa asupra acestor entităţi ale lumii a treia. Dacă ȋn urmă cu două decenii se vorbea de pax americana ȋn Orient, acum se pare că pacea va veni doar de la ruşi, care, ȋn ciuda costurilor şi a sancţiunilor primite, nu şi-au abandonat aliatul, pe Bashar al-Assad.

Astfel, imaginea virtuoasei Americi, port-drapelul Occidentului, ȋncepe ȋncet să pălească, lumea devenind astfel un loc tot mai ȋntunecat şi periculos.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp