Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

„Aceasta e criza: lumea veche moare, iar lumea nouă ȋncă nu se poate naşte.” Suferințele tânărului Macron, veselia nebunilor

Emmanuel Macron, la TV

Foto: Guliver Getty Images

O zi ȋntreagă bătuserăm Parisul fără a intra ȋn vreun muzeu, doar admirȃnd pieţele, palatele, catedralele şi toate minunăţiile orgolioasei metropole. Cu pantofii plini de praful grădinilor Tuileries, ne ȋntorseserăm ȋn Montmartre, acolo unde aveam hotelul. Căutȃnd o terasă care să nu ofere doar mȃncare bună, ci o nouă mostră din acel je ne sais quoi parizian, am ajuns ȋntr-o piaţă dominată pe una din laturi de o clădire impozantă pe al cărei frontispiciu trona deviza Revoluţiei franceze: Liberté, Égalité, Fraternité. În stȃnga sa, descoperiserăm şi terasa căutată, tapetata cu imagini ale Franţei lui De Gaulle.

Lȃngă masa noastră, o familie de englezi se delecta cu numeroase feluri de carne, cȃţiva francezi cu o sticlă de vin, de mai departe se auzeau rȃsetele unor americani. La marginea terasei, cȃţiva arabi sorbeau ceai negru, iar la masa vecină lor atrăgea atenţia un grup de purtători de turbane, probabil indieni.

Atenţia tuturor a fost brusc atrasă de cȃţiva tineri care strigau unul la altul ȋn timp ce veneau ȋn viteză pe skateuri. Purtau tricouri negre, cu imprimeuri groteşti. Aveau tunsori ţepoase care să ȋi facă să iasă ȋn evidenţă. Unul dintre ei şi-a plimbat privirea peste chipurile celor de la mese şi am putut să ȋi văd sumedenia de piercinguri de pe faţă.

Doar că atenţia pentru meseni l-a făcut să nu zărească bordura peste care trebuia să sară. Aşa că a urmat o cădere dureroasă: băiatul a zburat efectiv de pe skate ȋntr-un gard de fier şi, pe urmă, s-a trezit proiectat pe dalele de beton.

Doi dintre arabi au sărit să ȋl ajute, unul dintre ei trȃntind paharele de pe masă din pricina vitezei cu care se mișcase. Lȃngă tȃnăr au fost imediat şi doi indieni, unul dintre ei ajutȃndu-l să se ridice. Arabul rotofel a scos din buzunar un şerveţel cu care i-a şters sȃngele care i se scurgea dintr-o arcadă.

Din spatele meu, unul dintre englezi fotografia ȋntreaga scenă. 

***

Amintirea de mai jos e dinaintea masacrului de la Charlie Hebdo, cȃnd oraşele Europei nu cunoscuseră atentatele fundamentaliştilor veniţi de peste Mediterana. Era mai, 2013, şi noi ne bucuram că ieşiserăm din criză.

De atunci nu am mai ajuns la Paris, fiindcă lumea asta are prea multe locuri de vizitat pentru a te ȋntoarce prea repede la unul, chiar dacă imaginile din Montmartre nu le voi putea uita niciodată.

În cinci ani, nu doar oraşele Europei, ci ȋntreaga lume din jurul Mediteranei, cȃndva Mare nostrum, s-a schimbat fundamental. Crimele din deşerturile Magrebului şi ale Orientului Apropiat au ajuns şi ȋn oraşele noastre, ȋmpreună cu valurile de migranţi. Şi, purtaţi de temerile europene, de plictiseala şi de violenţa inerentă naturii umane pe care rȃnduiala legilor noastre a reprimat-o, o nouă generaţie de politicieni a sedus ȋntȃi reţelele de socializare şi, pe urmă, electoratul.

Tot ȋn peregrinări, de astă dată italiene şi ulterioare acestei ȋntȃmplări pariziene, cȃt şi alegerii lui Donald Trump, am citit două cărţi care m-au făcut să ȋnţeleg mai mult din lumea nouă care ȋncepea de pe atunci să răsară.

De la Alessandro dal Lago am ȋnţeles constantele discursurilor unor politicieni ca Beppe Grillo, corifeul populist al Mişcării Cinci Stele italiene, ale lui Boris Johnson ori ale preşedintelui Trump. Am ȋnţeles de aici cum fascismul peninsular se ascunde parşiv ȋn spatele clamatei democraţii directe, că noile vedete ale reţelelor sociale ȋşi justifică ȋntotdeauna deciziile punȃndu-le ȋn gura poporului care, chipurile!, le cere, că Brexitul a fost nu doar consecinţa englezilor nativi care nu ȋşi mai găseau rostul şi locul ȋn metropolele mondializate ale Regatului, ci şi a unei clase de politicieni dispuşi la orice compromis pentru a mai strȃnge cȃteva voturi, mizȃnd pe exacerbarea temerilor populare.

Iar citind-o pe cea de-a doua, Cum ne construim duşmanul a lui Umberto Eco, am ȋnţeles cȃt de simplu a fost şi va fi pentru politicieni să cȃştige simpatie şi sufragii marşȃnd pe tema duşmanului care jinduieşte la bogăţia noastră. Însă tocmai la ȋnceputul pledoariei sale, Eco ne povesteşte, didactic şi moralizator, discuţia dintre el şi şoferul din Pakistan care se mira că italienii, spre deosebire de poporul său, nu au duşmani cu care să lupte. Însă, pentru noi, europenii boemi, Pakistanul e o ţară ȋndepărtată a lumii a treia, al cărei destin violent nu ȋl vom ȋmpărtăşi vreodată. Cum nu ne vom mai putea ȋntoarce vreodată la ororile celui de-al doilea război.

Societăţile, ȋn general, au memoria scurtă şi erorile se repetă, doar contextul se schimbă.

De la cele două lecturi, Peninsula s-a schimbat, deşi nu a trecut decȃt vreun an şi jumătate. Italienii şi-au repudiat partidele tradiţionale si au ajuns să formeze guvernul actual două partide anti-sistem, Mişcarea Cinci Stele si Liga. Bineȋnţeles, după ce, anterior, ȋn campania electorală, au găsit sumedenie de vinovaţi pentru starea precară a finanţelor publice italiene, dar şi numeroşi duşmani care fură locurile de muncă ale autohtonilor, năvalesc de peste Mediterana ca nişte emigranţi nefericiţi pentru a viola apoi neveste şi ucide copii.

M5S, care militează ȋmpotriva obligativităţii vaccinării şi care deţine portofoliul Ministerului Sănătăţii, a demis zilele trecute conducerea Consiliului de Sănătate care nu ȋmpărtăşea opiniile guvernamentale privind politicile de sănătate publică. Liderul Ligii, viceprim-ministru şi ministru de interne, Matteo Salvini, noua stea a politicii italiene purtate prin tweeturi dure şi, de multe ori, jignitoare, s-a remarcat pȃnă acum prin contrele avute cu liderii europeni care nu ȋi ȋmpărtăşesc opiniile suveraniste şi anti-Bruxelles. Principalul său adversar şi ţintă a frustrărilor sale: Emmanuel Macron.

Dacă ne ȋntoarcem ȋn 2017, trebuie să ne amintim că intrase ȋn al doilea tur de scrutin pentru prezidenţialele franceze Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional, partid de la a cărui doctrină se revendica odinioară PRM-ul lui Vadim Tudor, aliată a Ligii italiene, formaţiune al cărui crez s-ar putea lesne traduce ȋn engleză prin “France First!” Temerea, ȋn caz de cȃştigare a alegerilor de către doamna Le Pen, era că Franţa va părăsi Uniunea, urmȃnd exemplul englezilor. Însă domnul Macron se dovedise atunci omul providenţial care a scuturat din amorţeală şi lentă aplecare ȋnspre suveranism şi protecţionism a electoratului din Hexagon.

Acum, ȋnsă, pe fondul mişcării de protest a aşa-ziselor „les veste jaunes”, Marine Le Pen ȋl consideră pe Macron că s-a ȋndepărtat de popor, refugiindu-se printre elitele care au lăsat Franţa ȋn marasm economic. Acelaşi tip de discurs pe care l-am auzit venind dinspre Washington ȋnaintea alegerii domnului Trump. Să ne mirăm că fostul său consilier şi ideologul care ȋn urmă cu cȃteva luni anunţase că va readuce ȋn Europa suveranismul naţional, după modelul Trump, declara deunăzi că „Parisul arde, Londra este ȋn criză... Oamenii vor să recapete controlul asupra propriei lor ţări, oamenii care vor să creadă în Statul-Naţiune.” Încotro deci, Uniunea Europeană?


Aceste afirmaţii le putem considera fireşti, avȃnd ȋn vedere poziţia şi convingerile celor două personalităţi. Cum, ȋnsă, ar putea fi explicată satisfacţia cinic-ludică a preşedintelui Trump care declara pe twitter că iubeşte Franţa ce se opune politicii lui Macron. Faţă de o ţară prietenă, un aliat ȋn NATO, o asemenea poziţie publică nu ar fi putut exista ȋn urmă cu cȃţiva ani. Însă lumea s-a schimbat prea mult şi prea repede.

***

Statele-naţiune ale Europei au adus cele două războaie mondiale. După cea de-a doua traumă, liderii care au suferit-o au ȋnţeles că singurul remediu era să pună capăt rivalităţilor, să realizeze o uniune trainică la a cărei realizare a pus umărul şi marele ȋnvingător, Statele Unite. Însă, după jumătate de secol şi după ce a cȃștigat confruntarea Războiului rece, America a obosit. Între timp, a uitat că atunci cȃnd se retrage ȋn cochilia sa, cei care o invidiau pentru strălucirea anterioară se vor ridica să ȋi ia locul. Dacă ar fi doar atȃt, poate că Europa ar putea să ȋşi continue drumul ȋmpreună. Însă preşedintele Trump vrea să ȋşi exporte doctrina vechiului (şi fostului?) aliat. Şi nu e singurul: Kremlinul petrece la orice slăbiciune a Occidentului (conform investigaţiilor din ultimele zile, se pare că furia care se acumula pe reţelele de socializare franceze era ȋntărȃtată de conturile false şi fake news urile pomovate dinspre Est), Erdogan, campionul autoritarismului, condamnă şi el violenţele autorităţilor franceze, iar China comunistă a noului Mao, preşedintele Xi, cumpără pe bucăţele oraşele Europei, ca ȋntr-un Monopoly ȋn care noi, cetăţenii Europei, nu mai suntem nici măcar pioni, ci praful adunat pe tabla de joc.

Afirmaţia din titlu ȋi aparţine lui Antonio Gramsci, fondatorul Partidului Comunist Italian, care visa şi el la o „lume nouă”. Din fericire pentru Occident, nu a cunoscut-o. Noi, esticii, cei care am fost martorii acelei lumi, ar trebui să ştim foarte bine ce va urma ȋn noua lume ce se prefigurează. Deşi ȋncep tot mai mult să mă ȋndoiesc şi de memoria noastră.

Un prieten globetrotter spunea că de Roma poţi oricȃnd să te ȋndrăgosteşti. Parisul, ȋnsă, ȋl poţi doar admira. Atȃt timp cȃt Parisul nu va cădea ȋn faţa populismului şi a fetişurilor lui Bannon-Trump, poate că noua dezordine mondială nu va triumfa. Dar lumea veche a ajuns acum apărată de un francez micuţ, amintind cumva de l’Empereur, care s-ar fi potrivit mai bine ȋn tabăra populiştilor. Iar luptele cu „vestele galbene” sunt doar antrenamentul pentru alegerile europene din primăvară care vor decide soarta Uniunii şi care, bineȋnţeles, pe noi nu ne vor interesa fiindcă, trăind ȋn Grădina Maicii Domnului, niciun război nu ne va ajunge. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Dupa ce Europa cedeaza incet incet in fata populismelor si a guvernelor nationaliste, conduse din umbra de indivizi radicalizati cu mai multe fete dar conectati la cartea bolsevica reinterpretata neo si indreptata spre viitor ( via intrarea Romaniei in Shengen) lui Emanuel Macron ne ramanandu-i alta solutie decat simularea pomenii electorale, fata de o lume care se indrepta cu pasi repezi, spre un socialism salbatic dar darnic. Ultima reduta va fi America, leaganul democratiei, libertatii si al capitalismului. In timp Europa va ceda si culmea nu rusii sunt de invinuit ci POPOARELE (societatile votante) care prezinta deviatii grave de ideologii si comportament.
    • Like 1
  • Alien check icon
    Fundamentalistii nu-s de peste Mediterana, ci din banlieues. Europeni, la a doua sau a treia generatie. Europa este exportatoare neta de fundamentalisti (cate mii plecati din Europa sa lupte in Siria de partea ISIS), dintre care o parte s-au intors si probabil nu planuiesc sa isi deschida o frizerie....
    • Like 1
    • @ Alien
      Ca sa înțeleagă lumea, ‘banlieues’ înseamnă suburban, adică acele ghetouri de cartiere mărginașe Parisului.
      • Like 0
  • Ada check icon
    Sunt perfect de acord cu articolul si mesajul lui.
    Imi place cum scrieti si mai astept si alte aticole pe politici externe.
    • Like 0
  • Mr.Oh check icon
    E un efort sa citesti acest articol. Un talmes balmes subiectiv. Umberto Eco amestecat cu altii la gramada. Multi isi pot observa gandurile si sa le asterne pe hartie. Dar la ce poate folosi? Sa creeze mai mult haos?

    La ce mi-a folosot ca am citit acest articol? Care sunt valorile autorului? Cum vede domnia sa o rezolvare a situatiei prezente? Sau trebuie sa acceptam fatalist ce ni se propune de catre altii? O persoana matura se presupune ca stie ce vrea de la viata. Nu vad o persoana matura care scrie un articol. Vad un adolescent care se plimba in vacanta prin Europa si care crede ca dupa o excursie si catecva lecturi a si inteles ce se petrece.

    Incep sa ma satur si de Republica. De fapt traim o criza a gandirii critice la nivel european. Ce sa mai astepti de la Romania?

    Stiinta e neutra. Se poate folosi in scopuri nobile sau dimpotriva. Omul decide. Azi se duce o lupta. Sa stai pe margine si sa privesti neutru ca pe urma sa fi frustrat ca nu e asa cum ti-ai fi dorit e cel putin naiv.

    • Like 1
    • @ Mr.Oh
      Corect. Mulți nu sunt ingineri. Sunt umaniști. Nu caută soluții la probleme reale. Vor sa se plângă și sa epateze, pe timpul nostru. :)
      • Like 2
    • @ Mr.Oh
      Filbert check icon
      Domnilor, am o veste excelenta pentru amindoi. Nu e obligatoriu sa cititi (pina la capat) un articol daca simtiti ca va displace.
      • Like 1
    • @ Filbert
      Din păcate noi suntem educați, când începem ceva, sa terminam. :)
      • Like 0
    • @ Filbert
      Inteleg ca esti umanist. Inteleg ca renunti usor la ce nu-ti place. Inteleg ca nu-ti plac inginerii. Sunt prea duri. Prea "cazoni"!?
      Well, in US you will learn very fast 2 things. First, when you agree to do something you have to finish it, because nobody will come to help you without talking bad about you. And you will certainly loose business after that.
      Second, You should stop complaining, (for your insecurity and your incompetence) because there is nobody there to listen to you. So, your complains are useless.
      Just, DO something! Just, make it better! If you can, of course. :)
      • Like 0


Îți recomandăm

Eric Stab, Engie România

De la ultimele etaje ale clădirii în care se află sediul central al Engie România, când privești pe geam, îți poți imagina ușor o mare de panouri puse la muncă să capteze razele soarelui. „La finalul zilei, energia cea mai ieftină este energia pe care nu o consumi ”, spune zâmbind spune Eric Stab.

Citește mai mult