(Foto: Guliver/Getty Images)
Cȃnd Roma se zbătea ȋn vȃlvătăile focului, iar unii dintre cetăţenii săi de vază ȋşi puneau capăt zilelor fiindcă sărăciseră peste noapte, cu averile transformate ȋn scrum, s-au găsit destui care să aţȃţe flăcările pentru a putea jefui casele aristocraţilor. Iar alţii admirau noaptea luminată de sȃngeriul focului, sperȃnd că vor fi inspiraţi ca Homer de sfȃrşitul Troiei. Se spune că se număra printre aceştia din urmă chiar ȋmpăratul, infamul Nero.
Roma nu reprezenta lumea perfectă. S-ar putea spune că purificarea prin foc ar fi trebuit să ȋi cureţe murdăria, prea multă pe străzile, dar şi ȋn conştiinţele romanilor. Însă, pentru lumea de atunci, metropola Peninsulei italice reprezenta un model de civilizaţie ȋntr-o lume barbară. Cȃteva secole mai tȃrziu, cȃnd Imperiul s-a prăbuşit, a urmat Evul ȋntunecat al Europei.
Două milenii au trecut de cȃnd ȋn jurul Mediteranei se instituia Pax romana. De această dată, după cel mai nimicitor conflict din istorie, Europa a cunoscut cu adevărat o perioadă de pace, prosperitate şi civilizaţie cum nu a mai cunoscut istoria umană. Şi, totuşi, ȋntr-o asemenea epocă nemaipomenită, glasurile care vor să se sfȃrşească sunt din ce ȋn ce mai numeroase şi mai stridente.
Întotdeauna omenirea a visat la o societate perfectă. Atena lui Platon, adulată de ȋntreaga Europă modernă, visa la pefecţiunea Atlantidei de odinioară, ȋn vreme ce aceleaşi maladii pentru care zeii pierduseră acea lume grandioasă măcinau speranţele oraşului-stat grecesc: corupţia şi trufia atlanţilor, ce se considerau egalii olimpienilor.
Există o apetenţă spre autodistrugere a oricărei societăţi evoluate? Sau cu ar trebui să sune ȋntrebarea ce ne-ar putea face să ȋnţelegem de ce căutăm cu tot dinadinsul să sfărȃmăm această ordine construită ȋncet şi izvorȃtă din groaza generaţiei ce trăise cel de-al doilea război mondial?
Polonia şi-a alimentat avȃntul cu fondurile Europei, dar nu ȋi ȋmpărtăşeşte valorile care au făcut statele bogate ale Occidentului să ȋmpartă bunăstarea cu mai puţin fericiţii estici. Pentru a-şi aminti de gloria Imperiului ce stăpȃnise această parte a Europei subjugȃnd popoare, Ungariei i-au fost suficiente discursurile orgolioase ale lui Viktor Orban şi o mȃnă de arabi la graniţă. Sora mai mare de odinioară a rămas puţin ȋn urmă cu nostalgiile de altădată, dar promite să recupereze, impulsionată de carisma tȃnărului Kurz. Pesimismul şi marasmul politic italian şi-au găsit panaceul populist ȋntr-un fost jurnalist iubitor de „băi de mulţime” ȋn stilul Ducelui: Matteo Salvini. Cȃnd bugetul guvernului Conte a fost repudiat de organismele europene pentru „generozitatea” sa ce nu respectă austeritatea promisă, atȃt preşedintele Trump, cȃt şi Vladimir Putin, s-au grăbit să promită finanţarea deficitului prin achiziţionarea de bonduri italiene. Iar cota de ȋncredere a guralivului Salvini a urcat la cote nemaipomenite.
Doar doi ani au trecut de cȃnd David Cameron speculase curentul anti-Uniune pentru a accede la putere cu promisiunea organizării unui referendum pentru menţinerea ţării sale ȋn UE. Tȃnărul premier care a jucat la cacelma a cȃştigat puterea, ȋnsă supuşii Reginei au pierdut. Ce i-a ȋndemnat pe aceştia să ȋntoarcă spatele comunităţii europene cȃnd Londra nu mai cunoscuse asemenea bogăţie din anii de glorie ai colonialismului? Poate că viaţa englezilor se schimbase ȋn doar două decenii mai mult decȃt ar fi trebuit să se schimbe ȋntr-o ȋntreagă viaţă, chipurile celor din jur aveau culori mult mai intense decȃt erau obişnuiţi cei născuţi ȋn arhipelagul britanic să vadă. Şi a ȋnvins nostalgia pentru lumea cunoscută şi mai puţin agitată care le era atȃt de familiară.
Pe 11 noiembrie se vor împlini 100 de ani de la ȋncheierea primei conflagraţii mondiale. În jurul Arcului de Triumf din capitala Franţei au fost invitaţi şaizeci de şefi de state pentru a asista la un eveniment de la care va lipsi parada militară, atȃt de apreciată de preşedintele Trump. Palatul Elysee a precizat că sensul acestei comemorări nu este de a celebra o victorie, pentru ca, zilele trecute, preşedintele Macron să declare ȋntr-un interviu acordat Ouest France că naţionalismul ameninţă iarăşi Europa şi ne aduce ȋn situaţia existentă ȋn anii ’30. Un mesaj de pace contestat chiar de mulţi dintre compatrioţii sai francezi.
Lumea ȋn care voievozii ne sunt exemple de vitejie, credinţa ne deosebeşte şi ne ȋnalţă faţă de celelalte neamuri (ce vor să ne şteargă istoria şi din istorie), tradiţiile noastre sunt unice, iar generaţia de astăzi, pierdută, coruptă de iluziile occidentale (sau sioniste?), le va distruge fără ȋndoială, lumea aceea ȋn care fiecare bărbat avea de muncă şi un rost… Un discurs tipic pentru nostalgicii ce mai discută, uneori, cu glas prea tare, prin pieţe, ȋn ultima vreme auzit de la ȋnălţimea prezidiului Academiei Romȃne…
Într-o Europă ȋn care se vorbesc atȃtea limbi şi atȃtea naţiuni sunt reprezentate la Strasbourg, discursul naţionalist, frate bun cu populismul, este ca burtiera plină cu explozibil a teroriştilor kamikaze cu care sunt ȋnspăimȃntaţi europenii cumsecade, de la Budapesta la Amsterdam. Fricile atavice cărora le este asociat străinul sunt mai puternice decȃt amintirea celor două războaie care au distrus Europa fiindcă aceasta s-a tot estompat pȃnă ce a ajuns doar un subiect bun pentru filmele americane. Iar noua Europă clamată de toţi aceşti populişti este acea Europă divizată, populată cu state care nu ȋşi gaseau locul, visȃnd la războiul care le va reda grandoarea şi puterea pe care nu le-au avut vreodată, ci doar le-au visat lideri de factura celor de acum.
Şi, trist, pȃnă şi filmele americane, atȃt de previzibile, ȋn care băieţii buni erau uşor de deosebit de cei răi, au devenit tot mai dificil de ȋnţeles: cȃnd privim Fox News parcă am privi un film de artă francez la care te ȋntrebi dacă regizorul e prea subtil şi cult sau doar un nebun ȋncă nediagnostiicat. O lume care se ȋnchide ȋn sine nu este mai sigură, nici mai bună ori mai prosperă. Este o lume a fricilor, a zidurilor, a lipsei de comunicare. În asemenea lumi mici, nesigure şi izolate se nasc dictatorii şi se ȋnfăptuiesc crimele care vor ȋnfiora generaţiile viitoare pȃnă ce acestea le vor uita şi vor ridica alte ziduri, stȃrnite de vreun alt Orban, Salvini ori Trump, binecuvȃntaţi de rȃnjetul condescendent al altui Vladimir.
Pacea nu şi-o aminteşte nimeni. Anii binecuvȃntaţi trec fără să ȋi simţim, ne bucurăm de maşini noi, de copii, de vacanţe ȋnsorite. Nimic care să ne cutremure. Însă marile ȋnfruntări, războaiele, de acestea ne vom aminti. Cele mai frumoase poveşti ale bunicilor sunt cele din război.
Poate ştie mai bine preşedintele Academiei Romȃne, domnul Orban sau domnul Kaczynski: doar credinţa ne va putea ajuta cȃnd vom fi doar nişte insuliţe ȋntr-o lume bȃntuită de frici. Fiindcă raţiunea va fi inutilă cȃnd bombele vor ȋncepe să cadă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Exista si multa ipocrizie aici iar lumea a uitat anumite lucruri. Pacea si linistea Europei a fost posibila datorita celei mai mari democratii a lumii, care a vegheat Europa si a investit masiv in Europa Occidentala. A pus pe picioare Europa Occidentala cu fonduri enorme si investitii. Aceasta mare natiune a avut si ideea originala de "uniune economica" (Bretton-Woods). Sub aripa protectoare a acestei natiuni mari statele europene au renascut din cenusa dupa WW2, iar dorinta de hegemonie a Germaniei s-a disipat. Dupa '89 , tot datorita acestei democratii Europa de Est a scapat de comunism , iar Razboiul Rece s-a sfarsit.
Ei, iata ca dupa 70 de ani a venit momentul ca Europa sa se descurce si singura si sa-si mentina pacea si bunastarea atat de pretioase. Speram ca va si reusi.