Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Roman Tolici, pictorul cu aparatul foto la gât: „Dacă găsești o mică chichiță în care nu ești chiar o banalitate, înfige plugul acolo, sapă adânc, joacă-ți șansa ta”

Roman Tolici

Pe șevaletul rotund din atelierul lui Roman Tolici tronează o lucrare despre lumină, simetrie, perfecțiune. Ajunge până aproape de tavan și e împărțită perfect geometric. Se împlinesc curând două luni de când a început-o, iar artistul plastic se pregătește să o încheie.

„Am lucrat pe simetrie foarte mult. E ziuă - noapte, ambele niște iluzii create de lumină. Nu există pământ”, îmi explică pictorul cu origini basarabene intrarea sa în perioada „rotundă”. Este a doua pânză din serie. Alături își așteaptă rândul încă trei șasiuri mari, de aceeași formă.

În spatele perfecțiunii detaliilor și a măiestriei artistice din lucrările lui Roman Tolici stau lungi ore de muncă, petrecute în atelier. Și sânge și mațe și creier. 

„Lucrurile se mișcă cumva încet, dar se mișcă. Nu mi-e rușine să spun că de multe ori nici eu nu înțeleg cu precizie ce anume vreau și ce anume fac. Încerc să îmi dau seama pe parcursul lucrului”, începe artistul să detalieze nașterea unei pânze. În minte are o imagine vagă despre cam cum ar trebui să arate. Știe că nu a mai văzut imaginea asta și trebuie să muncească la ea să o scoată la lumină. Atingerea măiestriei necesită timp, perseverență și pasiune.

„Pe parcursul lucrului la o pânză, ajung și eu să am revelațiile mele, înțelegerile mele. Sau pur și simplu să înțeleg că de fapt nu înțeleg și să accept lucrul ăsta. Pur și simplu să mă minunez, să mă las fascinat ca în copilărie, când nu înțelegi ce se întâmplă și totuși te bucuri”, continuă el.

Pe latura opusă a atelierului său din Piața Amzei, întoarse cu spatele, sunt diverse lucrări. Fiecare cu viața ei, cu istoria ei, cu povestea ei, cu durerile și plăcerile pe care le-au adus artistului. Unele au reușit mai bine, altele mai puțin mai bine, dar așa sunt toate lucrurile în viață. Nu putem fi liniari în nimic.

Pe Roman Tolici l-a ales pictura. S-a întâmplat foarte devreme, la grădiniță. S-a aprins un beculeț. A fost lăudat, iar asta l-a ambiționat și a dat aripi creativității sale. Așa a început să deseneze din ce în ce mai mult.

De mic a știut ce vrea să se facă atunci când va fi mare. Ceea ce i-a ușurat drumul, chiar dacă în sine este unul destul de anevoios și nu l-ar recomanda neapărat: „Dacă mă întreabă un părinte ce să facă, dacă să își dea copilul la arte, i-aș spune să arunce creioanele în foc și doar dacă copilul se bagă după ele să le ia, atunci să îl dea la arte”.

Pictura i-a produs plăcere atunci și îi produce și acum. „E ca un drog”, zâmbește Roman Tolici.

„Un artist nu moare de foame, dar trebuie să aibă stomacul tare”

Una dintre provocările pe care le-a resimțit de-a lungul carierei sale are legătură cu faptul că trăiește într-o țară în care „se pune foarte puțin preț” pe cultură în general și pe artă în particular, iar asta îngreunează situația artiștilor plastici.

Din interacțiunea cu diverși oameni a ajuns să își dea seama de dificultatea semenilor de a se apropia de lumea artei, de cea plastică în special. „Arta plastică nu este o distracție, cum e un spectacol sau un concert, în care o oră te relaxezi și asculți. Arta plastică necesită un efort mult mai mare din partea celui care intră în contact cu arta. Rare sunt murele în gură”, punctează el.

În școli, orele de desen sunt ultima materie la care atrag atenția și copilul și părintele și dirigintele, continuă el. Abordarea este una greșită, pentru că ar trebui să fie apropiați mai prietenos de fenomen în sine, dar ca să apropii pe cineva de fenomen trebuie să crezi tu în el și să ai și instrumentele necesare din jur. „Să îi luăm pe olandezi, ei au o tradiție de sute de ani în spate în care de la oameni bogați până la oameni mai puțin bogați au cumpărat, au colecționat, s-au apropiat de istoria artei lor. Există mari artiști de talie internațională, consacrați în mod real. La orele de educație plastică sau cum s-or numi acolo, profesorii din Olanda au unde să îi ducă pe copii - la muzee serioase, unde pot vedea opere serioase. Aici să zicem că profesorul i-a dus o dată, au văzut un Rembrandt. Unul. În rest, lucruri foarte light. Și atunci e dramatică situația”, vede pictorul.

O altă zonă de provocări pentru artiștii plastici de la noi ține de banii puțini alocați de stat pentru Cultură. „Un artist nu moare de foame, dar trebuie să aibă stomacul tare. Rezistă pentru că e o treabă pe care o face din proprie initiațivă și cu multă plăcere. Când intri în zona asta o faci indiferent dacă ea aduce bani sau nu, dacă chiar ai chemarea și dorința să faci treaba asta”, spune Roman Tolici.

„Arta vrea sânge și carne și mațe și creier. Și oase, și ficați și inimi”

  • Despre misiunea artei. „Arta, dacă e să o luăm foarte cinstit, este inutilă la modul practic. Nu ține de foame, de cald, de sete. Cred că e vorba de ceva foarte subtil care face apel la niște rotițe invizibile din noi, iar rotițele astea pornite ne umanizează, ne fac să înțelegem că nu înțelegem și în același timp să ne bucurăm ca niște copii, uau, să ne bucuram și de faptul că am înțeles că nu înțelegem”.
  • „Fiecare om ajunge să înțeleagă câte puțin din domeniul lui pe care îl aprofundează prin doctorate, studii, masterate. Dar e o nișă foarte subțire pe care o înțelege, în rest nu prea știm, nu prea înțelegem mare lucru. Cred că arta ne umanizează și ne dă o bucurie foarte subtilă, la care nu prea putem să avem acces altfel decât acceptând o privire abstractă asupra lumii. Tot ce se întâmplă în jurul nostru, cum abordează artiștii ideal e să fie neașteptat și foarte neobișnuit, pentru că așa cum spuneau vechii greci, arta este despre bine, adevăr și frumos.”
  • „Arta vrea sânge și carne și mațe și creier. Și oase și ficați și inimi. De ce? Pentru că e vorba de o sinceritate foarte mare necesară din partea artistului. Un artist nu ar trebui să se ascundă după interdicții, norme, un fel obișnuit de a privi lucrurile impus de o instanță sau alta. El trebuie să se deschidă, să fie rău, moartea să o prezinte și mai mortală, viața să o prezinte și mai vitală, iubirea să o prezinte în toate felurile. Sinceritatea asta nu știu în ce alt domeniu o mai poți întâlni la modul ăsta, atât de liberă ca exprimare, când pe un subiect încerci să elimini orice prejudecată pe care o aveai despre subiectul respectiv și încerci să găsești propria ta viziune. Și atunci, în încercările astea, ai șansa ca artist la un moment dat chiar să descoperi un tip de viziune nouă. Și să le deschizi și celorlalți oameni ochii asupra unor concepte filozofice, asupra unor viziuni despre lume și viață, a unor scheme morale, religioase. Sinceritatea și deschiderea absolute trebuie duse la extremă, ca să poți descoperi ceva. Îți dau niște aripi foarte speciale”.
  •  „Ok, poate fi un buchet de flori pictat acolo, care e o banalitate, să zicem, dar și ăla poate conține ceva, o descoperire. Să ne uităm la Pătratul lui Malevich sau la Pisoarul lui Duchamp - lucruri care au bulversat minți ale oamenilor. Au apărut generații în șir care s-au răsucit, s-au întors, au încercat și ei altă idee. Și asta ajunge până la urmă să se reflecte și în restul societății, unde nu toți sunt artiști, unde sunt avocați, contabili, vânzători, consumatori care și ei au de tras foloasele din aceste revelații artistice care sunt un fel de avanpost, avangardă în societate.”
  • Despre libertatea pe care o dă arta. „Când nimeni nu se gândește la ceva, artistul zice băi, eu mă gândesc la chestia asta, da, ce ar fi dacă ar fi așa? Și cu curaj vă pocnesc aici un pătrat negru sau vă pun pe masă un pisoar (râde). În alt domeniu nu poți proceda așa. Când vrei să faci o mașină trebuie să respecți anumite lucruri, motorul, 4 roți … . În schimb în artă totul e posibil. Și libertatea asta dă artistului o putere, chiar te simți liber, poți să zici că răsăritul e albastru. Poți scrie multe cărți despre Pătratul lui Malevich și despre Pisoarul lui Duchamp. Ele nu au o explicație clară, dau oamenilor această posibiltate, să vadă pur și simplu altfel lucrurile”. 

Pictorul cu aparatul foto de gât. „Acum când fotografiez vreun extraterestru nu îi fac o poză, dau la mitralieră”

Faptul că Roman Tolici are tot timpul aparatul foto de gât când iese din casă nu înseamnă că fotografiază de fiecare dată. Este convins că există în jurul nostru banalități pe care dacă le privim cu mai multă atenție și le cizelăm cu măiestrie, vedem că ele sunt „conținătoare de ceva”. Au fost momente când a regretat că nu a avut camera foto, așa că nu mai iese fără ea.

„Când nu îmi iau aparatul cu mine, se mai întâmplă și asta, îmi pare rău. Parcă atunci apar extratereștrii, atunci apar farfuriile zburătoare. Și trebuie să îl port tot timpul atunci”, spune pictorul care folosește ca documentare diverse detalii cuprinse în fotografii din arhiva sa vastă de imagini. „Eu când fotografiez poate în chestia aia e doar un element interesant, e doar un copac interesant pe care îl pot folosi pentru altceva sau doar o bucată de cer”.

De fiecare dată iese în stradă se simte ca un turist într-un oraș străin pe care îl știe deja pe de rost. Dar nu contează, pentru că în orice colțisor poți vedea ceva interesant și atunci când are o mică umbră de interes față de un subiect îl fotografiază. Ulterior abia, revizitând toate arhivele foto iar și iar, i s-a întâmplat adesea să descopere „minunății” în fotografii făcute din întâmplare. Nu crede că va ajunge vreodată în pană de idei. Are multe schițe nefăcute, o arhivă uriașă de fotografii. Face fotografii din facultate, făcea pe film, tot pentru documentare. „Acum când fotografiez vreun extraterestru nu îi fac o poză, dau la mitralieră”, descrie el, iar cel mai recent „extraterestru”, sub chipul unui cerșetor, l-a văzut când mergea prin zona Piața Amzei.

„Lucrez o lună, două la o lucrare ca la final să zic vai! După aceea o întorc cu spatele la perete și gata”

În atelierul lui Roman Tolici, majoritatea pânzelor sunt întoarse cu fața la perete. Doar câteva lucrări sunt vizibile, cele pe care culorile încă nu s-au uscat complet.

„În general nu sunt un fan al lucrărilor mele. Sunt îndrăgostit de ele pe parcursul muncii, când am lucrarea în cap și am pânza albă și trebuie să ajung la chestia aia din cap. Treaba asta îmi provoacă multă plăcere și aduce provocări, în același timp. Atunci da, sunt fanul lor. Pictez o pictură pe care vreau eu să o văd, la care vreau eu să mă uit o perioadă scurtă, preț de câteva minute. Lucrez o lună, două la o pictură, ca la final să zic vai. După aceea o întorc cu spatele la perete și gata. Următoarea”, spune artistul plastic. 

„E un strigăt al demonului din interior care ne obligă să facem astfel de lucruri. Și e plăcerea aproape fizică pe care o simt lucrând la ceva”

De ce face ceea ce face? „Știu că sună bombastic, dar există un soi de chemare în chestia asta, pe care dacă nu o ai, nu ai demonul ăla care urlă în tine și spune: fă acest lucru inutil acum, stai pe el, în fiecare zi, câteva ore! Fă-ți program anume pentru acest lucru inutil! (râde) pe lângă care poate un om o să treacă la un moment dat și o să zică mda, drăguț, și o să plece mai departe. Și eu îmi vărs mațele acolo și inima mea și sângele meu în ea!

E un strigăt al demonului din interior care ne obligă să facem astfel de lucruri. Și e plăcerea aproape fizică pe care o simt lucrând la ceva. Și mai e povestea cu talantul îngropat. Talentul pe care îl simți în tine dacă îl ai și, ca om cu mintea cât de cât întreagă, încerci să nu îl pierzi, să te folosești de el. În general suntem niște banalități, inclusiv eu, și dacă găsești o mică chichiță în care nu ești chiar o banalitate, înfige plugul acolo, sapă adânc, vezi ceva, joacă-ți șansa ta”, spune el cu convingere.

„De fapt oamenii sunt speriați de moarte. Și asta se întâmplă ca și cum până acum oamenii au crezut că sunt nemuritori”

Pandemia nu i-a schimbat cu nimic modul de lucru lui Roman Tolici. A lucrat singur, în atelierul lui din Piața Amzei, și înainte și după lockdown. Fără tv, fără calculator în preajmă. „Toți sunt speriați de covid. De fapt oamenii sunt speriați de moarte. Și asta se întâmplă ca și cum până acum oamenii au crezut că sunt nemuritori și, brusc, și-au dat seama că sunt muritori”. „Toată lumea s-a obișnuit... aveai o mică problemă, luai un nurofen, aveai o altă problemă, luai un nu știu ce. Acum, vai, nu mai vine odată vaccinul ală, o să murim toți. De fapt, ca de obicei, lucrurile niciodată nu sunt ceea ce par, tot timpul sunt un pic mai nuanțate”, vede el.

Lucrări de la sute de euro, la zeci de mii de euro

Cât privește piața investițiilor în artă în România, pictorul cu origini basarabene o consideră „foarte slabă” în continuare. Cultura este legată strâns și de economia unei țări, un stat nu poate avea o cultură mare, când oamenii numără mărunțișul... . În plus, arta nu e ieftină. „Cu cât este mai inutil, lucrul este mai scump (zâmbește). Oamenii au și prejudecata asta - arta e foarte scumpă, și eu nu mi-o permit”, remarcă Tolici. Pe de altă parte, adaugă că el are lucrări vândute de la câteva sute de euro , la lucrări de câteva zeci de mii de euro.

„Nu e suficient să ai bani ca să cumperi arta, mai trebuie dorința, disponibilitatea să te apropii de această neînțelegere și de această abstractizare a lumii pe care o oferă artistul. Și de înțelegerea faptului că poate costa mult. Mai mult decât un Ferrari poate costa. Și da, valoarea investițională poate fi mult mai bună decât în cazul unui Ferrari care, odată ieșit pe poarta fabricii, cu fiecare kilometru parcurs începe să îi scadă valoarea. În artă e invers. Și e cam singurul domeniu unde nu se aplică legile capitalismului lui Marx”, observă Roman Tolici.

Jacobs susține măiestria de 125 de ani. Iată o serie de povești ale celor care inspiră prin talent și pereseverență. Îi veți cunoaște pe cei care și-au dus pasiunea la rang de artă, într-o campanie oferită cu sprijinul Jacobs. Află mai multe pe www.cafeajacobs.ro/jacobs125ani

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Dan Byron_FB

Se numește Daniel Radu, are 43 de ani și a copilărit într-un bloc lung, aflat lângă un altul, în ruină, de pe Șoseaua Pantelimon din București. În lumea aceea, mulți copii săraci, jefuiți de către soartă de dragoste și siguranță, căutau să recupereze ceva de la viață din buzunare străine și să egaleze scorul lovindu-i pe cei mai slabi decât ei.

Citește mai mult

OnLaptop

Cu o experiență de aproape 15 ani în business-ul IT, Valentin Morlovea a intrat pe nișa reparațiilor de laptop-uri în 2015, o afacere a cărei dezvoltare depinde fundamental de viteza de răspuns în soluționarea problemelor clienților. În prezent, 70% din laptopurile care intră în OnLaptop Service Center&Shop din București, sunt reparate în maxim 24 de ore, lucru care este posibil datorită dezvoltării unui soft dedicat.

Citește mai mult

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult