Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

România invizibilă: între cifrele reci ale sărăciei și poveștile calde ale oamenilor care trăiesc la marginea atenției publice

sărăcie in România

În anul 2024, aproape unu din cinci români (19%) era afectat de sărăcie, conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică. O analiză europeană (Eurostat) prezintă un tablou și mai sumbru: 27 % dintre români sunt în risc de sărăcie și excludere socială, ceea ce ne plasează procentual sub Bulgaria (30,7%), dar, de facto, pe locul 1 în Europa ca număr efectiv de persoane confruntate cu o formă de sărăcie. Dintre acestea, aproximativ 4 milioane de persoane se află în sărăcie severă – sintagma oficială, mai eufemistică, este de „deprivare materială severă”. Unde sunt toți acești oameni? De ce nu îi vedem, sau de ce unii (adeseori decidenți politici) nu îi văd? Că nu îi vedem, există mai multe dovezi. De pildă, câteva voci din presă au protestat cu prilejul evaluării naționale de clasa a opta, unde la ultimul punct s-a cerut o compunere despre o întâmplare petrecută în timpul unei excursii. S-a spus, pe bună dreptate, că un procent însemnat dintre cei care au dat acest examen nu au mers niciodată într-o excursie. Părintele Dan Damaschin, de pildă, a dus în vara lui 2024 circa 1500 de copii din zona Moldovei la mare, copii care în această tabără au văzut marea pentru prima oară. În vara acestui an, prin donații, sunt în desfășurare alte zece serii de tabără care adună 1600 de beneficiari. Așadar, vorbim de familii sărace, în care copiii sunt lipsiți și de bunuri esențiale (hrană, îmbrăcăminte), iar o deplasare turistică este aproape de neimaginat. 

Nu am fost totuși printre cei care au contestat subiectele de la evaluarea națională, pentru simplul fapt că acest concept de excursie este totuși general răspândit și atunci chiar și cei nevoiași își puteau imagina, măcar, o astfel de experiență. Frustrant, poate, dar asta nu dăuna neapărat calității unui text. Eminescu, de exemplu, a scris poezii superbe despre mare în absența oricărei cunoașteri empirice a ei, abia în anul 1882 văzând-o pentru întâia (și singura) dată.

Dar să ne întoarcem la alte exemple care arată decuplarea cvasi totală de o realitate, până la urmă, de necontestat. Recent, la o emisiune online a fost invitat un important medic ardelean care a făcut o declarație decupată și devenită virală pe youtube. Nu punem la îndoială profesionalismul său medical (existau și multe comentarii laudative, de la foști pacienți), dar ne putem imagina că un medic este infinit mai puțin bun sociolog decât un șofer de taxi, de exemplu. Meseria sa îl expune unei vederi sociologice extrem de limitate: muncește foarte mult, petrece preponderent timp în câteva medii (spital/clinică, familie, prieteni și destinații de concediu), are contact cu pacienți cu care angajează un dialog strict definit de câteva criterii, în special de anamneză și simptomatologie pentru punerea unui diagnostic. Este destul de improbabil ca un medic român să pună întrebări precum: „de unde ați strâns bani de operație?”, „ați făcut credit pentru operație?” (cum se întâmplă pentru intervenții la privat), „cum trăiți, cum vă descurcați cu banii?” etc. Pacientul însuși, aflat într-un context marcat de anxietate și excepționalitate, nu se deschide spre astfel de confesiuni, știind și că timpul medicului său nu poate fi încărcat cu detalii nesemnificative pentru procedura în sine. Și astfel un frizer sau un taximetrist poate afla mai multe despre traiul concetățenilor, cu mai multă empatie. Dar ce a spus medicul menționat, stârnind un val de comentarii negative? Pe scurt, a declarat că românii nu au trăit niciodată mai bine ca în ultimii 35 de ani, iar dacă doresc se pot urca în avion ca să își bea cafeaua la Viena. Desigur, o astfel de afirmație e o gafă din categoria „dacă nu au pâine, să mănânce cozonac”, iar comentariile din subsolul clipului sunt extrem de relevante și utile unei analize sociale. Mai întâi, trebuie spus, judecând după informații la vedere (poze de profil public, în care apar și bunuri precum case, mașini, sau chiar imagini din concedii), că valul de nemulțumiri nici măcar nu a venit din rândul celor 27% aflați în sărăcie severă sau în risc de sărăcie. (De obicei, oamenii aceia sunt așa de îngenunchiați de viață, încât nu au nici măcar curajul de a protesta, sau de a se exprima prea liber.) Nu. Era vorba mai curând de românul mediu, care simte că are un trai pe care îl ține totuși cu greu la limita rezonabilului, a satisfacerii unor nevoi decente pentru familia sa: o casă (în proprietate sau în chirie), o mașină, facturi, mici nevoi cotidiene și apoi un concediu estival, în țară sau în apropiere. Pentru toate acestea se zbate, muncește, pune ban pe ban, nu își permite să cheltuie ad-hoc luând un bilet de avion la plesneală, într-un city break, ca să își bea cafeaua matinală în alt mediu. Comentariile de tipul „noi avem bani doar să ne bem cafeaua acasă, nici măcar la terasă în oraș” păreau dominante.

Un alt exemplu care ne arată că o parte din politicieni nu înțeleg întotdeauna în ce lume trăiesc este denumirea dată vacanței școlare din februarie. Ea este cunoscută și sub numele de „vacanță de schi”. Și astfel ajungem în situația în care, de la nivel înalt, aproape o treime dintre români, care nu își permit niciun fel de vacanță, darămite una de schi (sport scump), sunt simbolic anulați, deveniți invizibili. Nu contează, nu se văd, pentru că nici nu vrem să îi vedem. Iar toate aceste cifre statistice și realități palpabile datează dinaintea măsurilor de austeritate. Ce va fi, cum se vor răsfrânge ele în special asupra acestui procent de populație, nu știm și se pare că nici nu vrem să știm. Dar măcar să avem decența de a nu îi sfida sau nesocoti pe toți acești oameni. Ar fi nevoie de solidaritate, atât la nivel de vârfuri politice, cât și între noi, ca simpli cetățeni.

Să ne punem acum și întrebarea de ce toți acești oameni nu se văd. Răspunsurile sunt multiple: în vremurile moderne, suferința nu se mai trăiește comunitar (precum în satul tradițional), ci individual. Ea se sparge în mii de drame discrete, în care vecinii nu mai știu unii de alții, în care presa ne povestește uneori cazuri șocante de persoane descoperite după multe zile (sau chiar luni) decedate în apartamentele lor umile, persoane de care nimeni nu a mai întrebat, sau nimănui nu i-a păsat. Sunt apoi bătrânii cu pensii foarte mici, care se îmbracă decent, curat, care au muncit o viață întreagă și care, din rușine sau demnitate, nu doar că nu întind mâna pe stradă, dar nici măcar nu se vaită altora, să le spună cum facturile și rețeta medicală le înghit aproape tot venitul lunar. Sunt, iată, alte drame și zbateri consumate în tăcere. Sunt și tinerii care câștigă minimul pe economie, ca vânzători, sau angajați în mici întreprinderi ori servicii. Cu studii medii sau fără studii, ei sunt câteodată blamați de alții că „nu au învățat”, deși cei care îi critică uită câteva aspecte esențiale: piața românească a locurilor de muncă abundă exact pe acest segment, de muncă slab calificată. Este cea mai mare nevoie exact de oameni care „nu au învățat”, iar beneficiile lor pentru societate sunt la ora actuală foarte mari, deci chiar ar trebui respectați. Este practic și segmentul deficitar, de care mulți fug din pricina veniturilor mici (migrează, de pildă), fiind parțial completat cu muncitori din Asia de Sud-Est. Așadar, să ne hotărâm: fie ne plângem că românii fug de munci joase, fie atunci când le acceptă râdem de ei că nu au studii mai înalte, ca să le poată evita?! Complicată este mintea umană. De exemplu, sub spectrul disponibilizării a câteva mii de oameni din învățământ și administrație mică (secretare, contabile din școli și primării comasate, profesori suplinitori etc), apare o opinie recurentă, exprimată oarecum cu satisfacție: „lasă, e de muncă la privat, angajează și glovo, și supermarketurile”. Numai că este greu de acceptat o astfel de opinie, pentru simplul motiv că segmentele pieței de muncă nu sunt interșanjabile. Nu contează că România are deficit uman în construcții sau salubritate, de exemplu. Există o forță de muncă angajabilă doar pe segmentul de studii superioare (și invers), care dacă nu își găsește un serviciu corespunzător fie va emigra, fie va rămâne temporar acasă, cu soluții de compromis (susținere de către un alt membru al familiei, de obicei). Este o realitate de condamnat? Nu. Nu vom avea pretenția ca o profesoară de 55 de kile să facă reconversie profesională pentru a pune faianță, nici măcar ca să se angajeze casieră la supermarket. Cantitatea de efort și timp investită în formarea acestor oameni (facultate, examene, trepte profesionale) poate da nașteri la frustrări și drame care fac de neconceput o degradare profesională așa de drastică. Nu e vorba deci de nivelul salarial (oricum în domeniul menționat salariile sunt mici), ci de felul în care te percepi pe tine însuți, de oglinda în care poți ajunge să te privești, după ce societatea îți anulează proiecția din visurile și așteptările proprii. Și nici nu este neapărat vorba aici de o desconsiderare a muncii fizice de către intelectuali. Mulți dintre aceștia, celebri sau anonimi, oricum își aduc obolul în proiecte ce țin de muncă fizică. Istoria literară abundă în exemple de scriitori gospodari, dintre care Tudor Arghezi conduce detașat (apicultor, pomicultor, zootehnist amator). Sau, mai aproape de zilele noastre, criticul literar Alex Ștefănescu ce se ocupa de o livadă în comuna Berceni, de lângă București. Iată ce scria Nicolae Manolescu despre el în februarie 2024: „Acum, când neuitatul nostru coleg și prieten ne-a părăsit, amintirea tuturor acestor lucruri legate de el ne consolează într-o anumită măsură. Sigur, scriitorul are șansa de a supraviețui prin operă omului care nu se mai află printre noi. A murit colegul nostru de la „România literară“, gazda noastră în grădina din comuna Berceni, care ne invita la cules de cireșe și care a plantat câțiva pomi cărora le-a dat numele nostru, jovialul, optimistul, chiar și în anii de boală, spiritualul, glumețul, haiosul, neuitatul Alex. Cărțile lui însă ne stau alături. Întindem mâna și le deschidem. E ca și cum Alex s-ar afla printre noi cu partea cea mai bună din el.” Chiar și aici, pe Republica.ro, există niște articole extraordinare semnate de un cioban cu studii superioare, care a lăsat în urmă meseria de etnograf la Sibiu pentru aceea pastorală. Eu însămi (păstrând proporțiile) încerc să mă ocup de o grădină și livadă de 2500 mp, din încăpățânare, nostalgie și principiu, iar nu din vreo eficiență economică: judecând strict financiar, am cheltuit mai mult acolo, decât am câștigat apoi, ca fructe și legume. Așadar, nu e vorba de dispreț față de munca fizică, ci doar de o concordanță între așteptări și realitate. Atunci când te pregătești pentru un domeniu, cu cel puțin cinci ani de facultate și master, este firesc să îți dorești să și profesezi, dacă nu acel domeniu, măcar într-unul apropiat. 

Că vine cineva și ne spune că există locuri de muncă în salubritate, sau în construcții, sau la sapă, asta nu dovedește decât ori necunoaștere a naturii umane, ori cinism. Și este, cel mai adesea, un cinism ambalat în optimism, în găsit (pseudo)soluții la toate. Sunt de exemplu vehiculate unele idei despre antreprenoriat, de către oameni care fie au moștenit un cheag de capital deloc neglijabil, fie au un serviciu care nu are nicio legătură cu antreprenoriatul. Și acești oameni ne explică frumos cum românul este leneș sau nu își asumă riscuri și este un antreprenor dezastruos. La parterul blocului părinților mei (Pitești) au dat faliment pe rând mai multe afaceri, în același spațiu comercial: un magazin angro, un aprozar, o casă de pariuri, o florărie (minunată ca design). Ultima a falimentat în urmă cu circa trei ani, iar de atunci spațiul nu a mai putut fi închiriat. Recent, a început să fie amenajat ca salon de cosmetică. La scara cealaltă, avem același fenomen: magazine falimentate, de profil diferit (piese auto, lenjerii de pat, textile etc). Întrebarea firească este: sunt toți acești români cu mici afaceri niște incompetenți al căror faliment trebuie pus numai în seama lor? Retorică întrebare, căreia îi putem adăuga o alta: de câte ori am fost eu însămi clienta acestor mici magazine? Sau vecinii mei? De câte ori am preferat lenjeriile, legumele și florile din supermarket celor de la parterul nostru? Răspunsul este evident: nu de suficiente ori, altfel acele afaceri ar fi supraviețuit și azi. De câteva ori m-am încăpățânat să fac unele cumpărături din patriotism economic. Am dat pe o pijama, croită și cusută undeva în Chiajna, de vreo două ori mai mult decât dacă aș fi cumpărat-o din mall. La fel când mi-am luat pantofi de la producători români. Explicația? Nu, nu aș repeta dezolanta placă despre lenevia sau lăcomia antreprenorului român, în căutare de tunuri, ci aș zice să ne uităm puțin la ce costuri de producție are acesta. Nu are fabrică nici în China, nici în Bangladesh, de serie mare, ci plătește utilități, mână de lucru și taxe aici, în România. Și în această economie globală, majoritar externalizată în Asia, este imposibil ca românul să producă la un cost competitiv cu giganți precum Zara, C&A sau Mango.

Dar să ne întoarcem la acei 20% români foarte săraci și aproape invizibili. A-i lua în seamă poate da naștere la conflicte de conștiință. Ca un țiuit surd care este acolo, în ureche, o imputare că nu facem destul unii pentru alții ori că ceva este profund greșit în modul în care ne construim societatea. Cine trăiește într-o bulă profesională sau într-un turn politic de fildeș va continua să nu îi vadă. Cine nu are deloc legătură cu România rurală, la fel, poate rata întâlnirea cu mulți dintre acești oameni, deși ei trăiesc și în orașe. Inserez aici o trecere în revistă a câteva cazuri de români, din satul bunicilor materni și al celor paterni – două sate tipice din Muntenia, cu gospodării frumoase și foarte frumoase, dar în care coexistă mari probleme sociale.

Bărbat de 53 de ani. Fără pensie, fără venituri, fără ajutor social. A făcut câțiva ani de închisoare după o situație de escrocherie incredibilă, când a fost convins (cu o sumă modestă) de niște băieți deștepți de la oraș să facă un credit cu buletinul. Desigur, aceia au dispărut cu banii, iar el a rămas ca bun de plată. Trăiește din munci zilnice, are o sănătate șubredă (slab, șchiop, într-o vreme cu o conjunctivită netratată). După ce părinții mei i-au plătit o muncă în curte, le-a spus că merge să se înscrie cu toți banii în avans pe caiet la magazin, ca să îi dea vânzătoarea zilnic pâine, pentru o vreme.

Tânăr de 20 de ani. Muncește cu ziua. Trăiește precar, alături de o concubină și un copil mic. Deși foarte tânăr, are o dantură foarte stricată. Slab, vesel, politicos, glumeț. Pe o muncă de circa 3 ore, a primit de la ai mei 100 de lei, o sticlă de bere și alimente pentru acasă, tăind cu drujba câțiva copaci uscați și toaletând unele crengi. Are un măgar și o căruță pe care a umplut-o cu frunză de frasin de la noi, pentru a da celor două capre ale sale. A rămas să mai vină, ca să îi aducă fetiței mele lapte de capră și ca să i-l mai arate pe măgarul Vasilică („une e i-ha” – m-a întrebat ea seara, în limbajul de copil de doi ani).

Vecin de vizavi, aproximativ 50 de ani. A lucrat mai mulți ani în piață, făcând naveta la oraș. Muncă la negru, în special de cărat legume și fructe, sau de menținut curățenia. Apoi a încercat în construcții, însă a fost dat afară, deoarece nu este suficient de rezistent fizic. Ultimul loc de muncă, pierdut și acela, este unul recent – sezonier pe litoral. Trăiește de azi pe mâine, practic fără niciun venit stabil.

Vecină singură, care a murit acum câțiva ani, de la o septicemie la deget. S-a tăiat din greșeală și s-a bandajat rudimentar. Cum era săracă, nici nu și-a pus problema să meargă la spital, la oraș. Nu s-a văitat către nimeni, deși nu stătea izolată în casă. Fire foarte deschisă, mereu era pe la cineva prin curte, purtând vești și zvonuri de la unii la alții, și primind de obicei alimente și dulciuri de care se bucura ca un copil. Nu te puteai supăra pe ea, chiar avea și o minte de copil, un retard ușor, ca și o lipsă de prevedere și conservare de sine.

Mai mulți săteni fac naveta la oraș (50 km depărtare), plecând la 5 dimineața și întorcându-se la ora 17. Lucrează pe minimul pe economie la ceea ce se numește în sat „la cablaje”. E vorba de mai multe fabrici de cablaje auto care angajează muncitori necalificați și unde, practic, se câștigă puțin peste 100 de lei pe zi. De aceea unii preferă să fie zilieri în sat, unde pot lua sporadic și 200 de lei, dar asta îi face mai vulnerabili social (lucru la negru, fără contribuții de pensie sau de asigurări de sănătate). Naveta la oraș, după ce că este pe bani puțini, presupune o mare uzură psihică și fizică: trezit devreme, întors când încă mai vrei să faci câte ceva și în gospodăria proprie, dar ești abrutizat de oboseală și frustrare, și sfârșești rupt cu o bere ieftină în față. Zi după zi. De obicei, o singură persoană din familie are serviciu la oraș, deoarece dacă ambii soți ar face asta, ar pierde grădina și animalele sau nu ar mai avea cine să se ocupe de copii.

Caietul de datorii de la magazin este esențial. Un registru ale cărui file nu roșesc, deoarece adună multe nume – tineri, bătrâni, pensionari, angajați.

Familie de trei băieți tineri, alături de tatăl lor. Mama a plecat de mai mulți ani de acasă, lucrează la oraș. Familia s-a destrămat și din cauza greutăților, a sărăciei. Au fost încercați și de tragedia pierderii celui de-al patrulea băiat, înecat. Uneori băieții pleacă la muncă în Germania. Revin, cheltuie banii, apoi pleacă din nou în străinătate. Sunt slabi, blonzi, ochii intens albaștri, tăcuți și reținuți față de cei pe care nu îi cunosc bine.

Închei aici acest mic șir de cazuri, dintre care, subliniez, niciunul nu e asistat social. Aș putea continua cu mai multe descrieri, pe măsură ce m-aș îndepărta de casă: aria de culegere a acestor povești de viață este (în ambele sate) redusă sub un kilometru. Cele mai multe sunt adunate din satul patern, de la gospodăria noastră până la magazinul numit „Capra neagră”. Desigur, în acest sat muntenesc din câmpia Găvanu-Burdea sunt tot atâtea capre negre câte zebre, sau girafe, dar la un moment dat, în negura istoriei, un țăran mai glumeț a fixat acest nume în mentalul colectiv.

Cu o zi înainte de a mă apuca de acest text, am reînceput o carte foarte tonică și motivațională pentru mine: jurnalul sfântului Sofian Boghiu (1912-2002). Este impresionant cât de multă muncă și rugăciune se regăsesc consemnate aici (părintele a fost pictor, inclusiv cu misiuni de pictură în Liban), ca și călătorii (muntele Athos, Italia, Israel). Consemnez aici o afirmație care să aducă o notă mai optimistă, o contrapondere la cele de mai sus. Iată ce scria sfântul Sofian, despre sărăcie și boală, sfătuindu-ne parcă să nu ne lăsăm totuși copleșiți:

„Boala continuă cu aceeași intensitate. Mi-e tare rău și astăzi. Este bună și boala la ceva: ne cunoaștem propria neputință.

A se plânge cineva de sărăcie sau a se lăuda cu bogăția este același lucru. Viața nu ne cere a înțelege prea mult. Ci ne cere: să iubim în duh creștin pe alții, punând interesele altora mai presus de ale noastre, să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima, să muncim cu drag. Făcând acestea, ne dăm seama că înțelegem foarte mult.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Mulțumesc pentru încă un articol de suflet.
    Se pare că nicio formă de organizare regăsită în societatea omenească nu e pe de-a-ntregul bună sau rea. Comunismul avea în vedere mai mult grija față de nevoile materiale de bază ale omului, luptând cu sărăcia, dar ținând întreaga societate strânsă în chingile egalității forțate. Ideologia era materialist-simplistă dar se manifesta drastic, dictatorial. Dar naturalul era supus ideologicului materialist și egalitarist. Eram toți egali în ”modestie” economică și derizoriu, iar latura spirituală era efectiv reprimată. De asemenea erau reprimate energiile creatoare și spiritul întreprinzător. Iar regimul însuși nu putea fi democratic, ci autocratic, chiar dictatorial. Capitalismul pur, originar (ce vedem azi e totuși o degenerare stranie a acestuia înspre neomarxism) este exact opusul comunismului. Se acordă ideologic toate drepturile și libertățile democratice, dar se promovează oarecum lipsa de responsabilitate a statului față de cetățean, mai bne zis față de soarta acestuia. Fiecare e liber să trăiască cum vrea, după posibilitățile proprii, toți având TEORETIC aceleași șanse de reușită în viață. Dar deși ideologia promovează și spiritualitatea, de fapt, pragmatic, spiritualitatea e neglijată. În comunism, chiar dacă spiritualitatea nu era promovată (și în special religia, care era considerată ”opiu pentru mase”), totuși la nivelul întregii societăți era valorizată și promovată MODESTIA, ca valoare semnificativă de viață și era blamată lăcomia, ca vector de dezumanizare. În capitalism tocmai LĂCOMIA este promovată, fiind considerată principalul motor de dezvoltare al economiei. Deci a-ți dori mai mult și tot mai mult în zona materială e nu numai legitim, dar și dezirabil. Însă capitalismul, așa cum ați arătat și Dvs în articol duce inevitabil la polarizare socială. La bogăție extremă și sărăcie extremă, pe lângă clasa de mijloc, astăzi din ce în ce mai subțire. Mai ales dacă nu e compensat de o guvernare cu accente sociale, așezată pe principiile echității. Capitalismul pur, așa cum am zis, e sălbatic, rece, indiferent la neputințele personale. Iubește pe cei puternici, duri, fără scrupule, fără conștiință chiar. Și e indifernt față de cei neputincioși și căzuți la pământ. E mai aproape de duritatea regăsită în natură, între sălbăticiuni, unde cei puternici înving iar cei slabi pier. Dar bănuiesc că omenirea nu s-a dezvoltat social, mental, sufletește, spiritual pe acest pământ atâta amar de timp doar pentru a redescoperi duritatea sălbăticiunilor și a o imita în modelul său social. Omenirea încearcă, se zbate să găsească o variantă de regim social optim, care să aducă ce e mai bun din toate experiențele trecutului. Dar tare mă tem că soccietatea perfectă nu poate exista sub conducerea oamenilor, ci doar a lui Dumnezeu, adică de fapt e imposibilă. Cel puțin pe lumea aceasta, pe tărâmul acesta.... Și până la urmă ce înseamnă o societate perfectă? Una în care trăim fără griji sau una în care avem greutăți, încercări și suferințe? Poate asta e menirea noastră pe acestă lume: să avem greutăți, încercări și suferințe din care să învățăm, ca la o școală și să ne ducem crucea proprie. Să ne urmăm propria devenire. Să devenim ceea ce ne este menit să fim, fiecare dintre noi. Am observat (că nici nu e greu de observat) că familiile care au avut greutăți personale la începutul vieții lor și au devenit mai înstăriți ulterior, adeseori își cresc copiii în puf și le oferă (cred ei) ”tot ce e mai bun”, fiindcă vor ca ei să aibă o viață mai bună decât au avut-o ei. Rezultatul însă, de cele mai multe ori, e pe dos. Copiii devin niște răsfățați, îmbuibați, necopți, nesimțitori, lipsiți de multe ori și de suflet și de minte. În schimb cei trecuți prin greutăți și suferințe, sau care măcar au văzut, au luat contact de aproape cu suferințele altora, sunt mult mai ”evoluați” ca oameni întregi, mult mai empatici, mai maturi, mai înțelepți. Și atunci nu putem să nu întrebăm, filosofic (dacă tot e să facem puțină filosifie de amatori) care societate e mai benefică și ce ar însemna una ideală? Una cu provocări și greutăți, sau una care, de prea mult bine să ne alieneze devenirea? E de remarcat că viețile sfinților (inclusiv cea a Mântuitorului) au fost, cred că fără excepție, unele extrem de grele, de traumatizante, de pline de suferință. E logic că nu devii sfânt trăind în puf. Asta nu concordă deloc cu ideile ateiste, în speță neomarxiste, despre rostul vieții noastre pe acest pământ. Ei cred că o viață în suferință e o viață irosită, fiindcă pentru ei viața se rezumă doar la viața pământească. Dar noi creștinii știm că nu e așa, nu mai insist acum.
    N-aș vrea să se considere cinism cele spuse mai sus. Nu înseamnă deloc o lipsă de empatie față de suferințele oamenilor. Filosofia era în sensul că aceste suferințe, deși noi suntem datori să luptăm cu ele pentru a îmbunătăți lucrurile și a înlătura suferințele semenilor, ele totuși sunt (în sens ultim, teoretic) necesare. Vorba sfântului apostol Pavel (cu un sens ușor diferit, dar merge și în cazul nostru): ”....că poticnirile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vin poticnirile”. Iar dacă mergem cu filosofia mai departe poate ne vine mai ușor să găsim un răspuns la întrebarea pusă, cu obstinație și adeseori rea voință, de către necredincioși: ”de ce îngăduie Dumnezeu suferința?” Răspunsul foarte pe scurt este ”pentru că (ne) e necesară”. În ce fel e necesară? De aici începe gândirea și simțirea și intuiția fiecăruia, precum și lucrarea talanților proprii....
    • Like 3


Îți recomandăm

Imagine Micul Geniu

„În acel moment, tânărul din familie, un băiat de 17 ani, ne-a spus cu voce joasă: „Știți… am 17 ani și până acum nu am văzut niciodată cum arată lumina în casa mea.”

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Grădina Dedesign

Atunci când locuiești la casă sau ai acces la o curte ori o terasă, ai deja o resursă valoroasă pe care mulți o invidiază: un spațiu sub cerul liber, care poate deveni o adevărată extensie a casei tale. Dar cum îl transformi într-un loc în care să te simți cu adevărat bine, să-ți încarci bateriile și să te bucuri de vară așa cum ai face-o într-o stațiune cochetă? Răspunsul stă în câteva alegeri inspirate de design, un pic de planificare și mai ales, în dorința de a crea o atmosferă care să-ți semene.

Citește mai mult