Ca pe un Titanic care se scufundă, dar orchestra cântă încă. Arta și viața continuă în mijlocul furtunii sociale. „O piesă îmi spune altceva azi, pentru că eu nu mai sunt același...”

Miercuri, 9 iulie, la Sinaia a fost o furtună perfectă, ce a scos copaci din rădăcini și a smuls acoperișuri. „Perfect storm” e acea sintagmă (relativ recentă) din limba engleză, care desemnează un cumul de factori ce duc inevitabil la o tragedie sau la o calamitate (naturală sau socială). Plecând de la acest fenomen natural al vijeliei recente, putem să ducem analogia puțin mai departe: pare că și România este pe buza unei furtuni sociale perfecte. Dacă la început se prefigura ca măsurile de austeritate să ne atingă solidar pe majoritatea, prin creștere de taxe și reduceri de venituri, acum lucrurile par mai grave, cu niște mii de disponibilizări la orizont.

Are capacitatea mediul privat să absoarbă toate aceste mii de oameni? De exemplu miile de profesori suplinitori? Vom vedea. Să sperăm că nu vom trece la simple statistici niște drame personale, mai mici sau mai mari. Pentru că, până la urmă, oamenii nu sunt cifre, ci persoane – cu aceleași nevoi de bază, indiferent dacă traversăm sau nu vremuri normale. Recent, aflam de cazul unui domn, fost profesor, în prag de pensie (dar încă mai trebuie să aștepte un an până la vârsta minimă), care și-a pierdut locul de muncă (școala privată s-a închis). Îmi povestea că, dacă nu reușește să se angajeze sau nu găsește un contract de traducător din franceză ori unul de corector de carte, va fi nevoit să își vândă apartamentul și să se mute într-o garsonieră, pentru a avea banii necesari supraviețuirii proprii, ca și îngrijirii unei rude bolnave. Traducerea de carte nu e o îndeletnicire prea lucrativă nici în timpuri mai bune, darămite astăzi, când din toamnă se anunță o situație grea pentru edituri.

Dacă acum guvernul ar putea sau nu să adopte alte măsuri, mai protective social, voi lăsa să se pronunțe economiștii și politicienii. Noi putem doar semnala că de la firul ierbii, dinafara unei bule de birou sau de program de tipul „serviciu cu putere de decizie-mașină-casă”, atunci când stai de vorbă cu oamenii simpli și le asculți poveștile de viață, îndemnul la austeritate și răbdare poate fi greu de primit. Da, răbdare. Dar cât? Până când? În vremea asta, facturile continuă să vină, sistemul digestiv presupune și el realimentare (oamenii mănâncă astăzi, dar trebuie să mănânce și mâine), bolile cronice trebuie ținute în frâu cu o rețetă curentă etc. Nimic esențial nu se suspendă doar pentru că trăim vremuri anormale.

La toate acestea m-am gândit recent, ca spectator la Festivalul de chitară clasică de la Sinaia (7-13 iulie 2025). Mai ales când afară se auzeau sporadic și drujbele prin care se debarasau copacii căzuți peste mașini, clădiri și garduri, ajungeai să te simți ca pe un Titanic ce stă să se scufunde, dar orchestra continuă să își facă datoria și să cânte. Sau, păstrând din nou proporțiile, ca în episodul de asediu al Leningradului, sub spectrul războiului, al frigului și al foamei, când totuși teatrele și opera se încăpățânau să rămână deschise și să dea aproape zilnic reprezentații, ca o sfidare adusă de spirit cruzimii istoriei...

Sala de spectacol a reunit în special un public de vârstă mijlocie, dar și destui tineri. Mulți alți tineri au fost spectatori, în aceeași perioadă, la malul mării, la festivalul „Beach, please”. Viața pare să meargă înainte, iar nevoia noastră de odihnă, de relaxare după un an de muncă, de artă sau de divertisment pur și simplu, este și ea acolo. Cât încă mai avem resurse (financiare și de energie), banii noștri se vor duce și pe un segment de activități care nu înseamnă doar supraviețuire. Sau poate că și arta este în definitiv o formă de supraviețuire? Am pus întrebarea aceasta unor artiști internaționali, invitați la festival, și vă îndemn să citiți mai jos mărturia lor, care este emoționantă în special prin sinceritate, ca și prin încărcătură spirituală. Primul interviu este luat unui artist italian, Aniello Desiderio:

Veniți la acest festival de mai mulți ani. De ce? Cum îl percepeți? Aduce el ceva diferit în peisajul festivalurilor de muzică clasică din lumea întreagă, unde sunteți adeseori invitat?

Aniello Desiderio: Dincolo de faptul că festivalul de la Sinaia reunește artiști de talie mondială, pentru chitara clasică, îmi place mult atmosfera de aici. Să zicem, fără a intra în amănunte, că este o atmosferă grozavă, simultan profesionistă și plăcută, fără tensiune, presiune sau rigiditate. Și nu e vorba de competiție (festivalul de la Sinaia presupune și o competiție internațională), pentru că aceasta e până la urmă benefică. Nu, ci există competiții în care climatul e cumva prea tensionat, dar din fericire nu e deloc cazul aici, la voi. Mai sunt și alte locuri frumoase, desigur. Iar aici, la Sinaia, este efectiv o plăcere să te afli și să cânți.

Sunteți artist, dar și profesor la Conservator în țara dvs, în Italia. Cum percepeți tânăra generație de studenți? Sunt ei încă interesați de muzica clasică? Investesc la fel de mult timp și energie în studiul chitarei clasice?

A. D. Mulțumesc lui Dumnezeu, chitara e un instrument care atrage încă foarte mulți tineri. Și mulți își dau silința să învețe, sunt foarte talentați și muncesc foarte mult. Pe de altă parte, există și un risc, pe care îl văd la tânăra generație. Mulți dintre ei, într-un fel, sunt prea preocupați să fie cei mai buni, să urce în top, să nu facă greșeli. Dar cumva uită pe alocuri muzica. Și audiența. Iar aici nu mă refer la ambiție. Trebuie să fii ambițios. Și eu am fost atunci când eram tânăr și mă formam. Și eu am vrut să fiu cel mai bun – dar cel mai bun în muzică. De pildă, eu sunt invitat frecvent în China. Și acolo întâlnesc copii de zece ani, iar felul în care ei își mișcă degetele, rapiditatea, tehnica lor... Greu de egalat. Sunt copii care se închid într-o cameră și studiază zece ore! Cu toate astea, muzica este mai mult de atât. Arta e mai mult de atât. Trebuie să îți lași acolo o viziune, o amprentă personală. Nu e doar execuție, nu ești un simplu cântăreț la chitară. Un mare compozitor și chitarist, Roland Dyens, spunea la un moment dat: „Sunt mulți interpreți incredibili, dar putini poeți!” Iar chitara are nevoie de poeți.

Ați menționat China. Care ar fi diferența între artiștii și publicul din această țară, pe de o parte, și cei din Europa, pe de altă parte?

A. D. Ei sunt încă la început cu chitara clasică. Încă descoperă. Dar este minunat respectul lor pentru cultură și pentru artiști. Se cântă în săli mari, care adună mii de spectatori și care par foarte dornici să asculte și au un mare respect pentru artă. De asemenea, investițiile financiare sunt considerabile, ei chiar susțin arta. Uneori, în Europa nu se întâmplă asta. Și nu e vorba doar de faptul că în Europa publicul e mai puțin numeros. Ceea ce contează este nivelul. Fie că ai în fața ta mii, sute sau doar câteva zeci de persoane, trebuie să menții nivelul de cultură. Și ar trebui mereu ca ceea ce organizăm, ca eveniment cultural, să fie la un nivel ridicat. Este o chestiune de respect.

Ce iubiți, în afară de muzică, dar aduceți cu dvs în muzică?

A. D. Totul. Asta face artistul. El extrage toată experiența vieții sale și o pune în artă, pentru noi, ceilalți. Am observat uneori că o bucată muzicală îmi spune altceva azi, decât acum niște ani. Și de fapt piesa este aceeași, dar eu nu mai sunt același. Eu m-am schimbat, și atunci o văd altfel și o cânt altfel, potrivit cu experiența mea.

Există vreo amprentă etnică, locală, în muzica dvs?

A. D. Da. Eu locuiesc la Napoli, un oraș minunat, care este un loc al contrastelor. Cred că acest contrast îl aduc cu mine în muzică. Această intensitate napolitană.

***

Al doilea interviu a fost luat unui duet de artiști, soț și soție: Susana Prieto și Alexis Muzurakis. Povestea lor de dragoste și de colaborare este una inedită: s-au cunoscut de foarte tineri la festivaluri și concursuri de chitară și o vreme au fost doar rivali, umăr la umăr. La această rivalitate se adăuga și o distanță fizică și etnică: ea este spaniolă, iar el, grec. Dar apoi iubirea a învins, Susana s-a mutat la Atena, iar cei doi au astăzi o fiică. Încearcă să ducă o viață cât mai aproape de cea cu ritmuri normale, stabile, deși artiștii au adesea o existență de nomadism cultural. Tocmai de aceea au renunțat la carierele lor solo și au întemeiat un duo. Vreme de trei ani, înainte de a avea această idee de colaborare, unul era invitat în Japonia, altul, în Mexic, iar căsnicia lor avea de suferit. Alexis râde și povestește cum în prezent, când bunicii paterni se ocupă de fetiță și ei rămân singuri într-o sâmbătă seara, profită de acest timp, dar nu ca să iasă la o cină în doi în oraș: „Îi spun soției: Susana, acum este momentul să mai studiem!”

V-aș provoca puțin. Îmi vine în minte un scurt text literar, al lui Oscar Wilde, „Privighetoarea și trandafirul”. Acolo Wilde scrie un lucru surprinzător, dar pe care probabil nu îl credea, din moment ce îl pune pe seama unui personaj, cu destule slăbiciuni omenești: „Toată lumea știe că artiștii sunt egoiști.” Ce părere aveți? Vă rog să contraziceți această afirmație.

Alexis Muzurakis. Dar are dreptate. Sau parțial are dreptate. Artistul este într-un fel și un mare egoist, deoarece el consideră că are ceva de spus, că are o viziune ce merită împărtășită unui public. E cumva o dovadă de încredere în sine, să știe că poate urca pe scenă și mesajului lui e important. În plus, artistului îi place să se cunoască, să își analizeze universul lăuntric. Deci da, un artist este multă vreme aplecat asupra sinelui său. E atent la sentimentele sale. Din acest punct de vedere, putem spune că este egoist. Pe de altă parte, pentru că se deschide spre ceilalți, și pentru că sacrifică atât de multe, atât de multe ore și ore pentru artă și public, este și un mare altruist. Numai că trebuie să recunoaștem, ar fi o minciună să pretindem că facem mereu totul doar pentru public și pentru societate. Există cumva un echilibru.

Există o diferență de public, de-a lungul timpului? Simțiți că publicul dvs s-a schimbat, de la începutul carierei până acum?

Susana Prieto: Da, cred că publicul nostru de chitară clasică începe să fie oarecum îmbătrânit. Și asta nu neapărat pentru că tinerilor nu le-ar mai plăcea muzica. Nu. Dar ei sunt foarte conectați online, ascultă multă muzică înregistrată, și atunci au cam pierdut din experiența unui concert clasic live. Există o ușoară comoditate. Să rămâi în confortul tău de acasă și să asculți la căști, pe youtube, de exemplu. Dar cred că aceia care își îngăduie și experiența concertelor simt diferența și apare nevoia de a reveni în sală. Pandemia ne-a învățat un pic asta, în sensul bun: ne-a arătat nevoia de viață reală, de experiență reală. La un moment dat, mediul online devine insuficient.

Ca profesor și părinte, v-aș pune acum o întrebare de ordin mai personal. Ce ați dori de la viitor, pentru fiica dvs? Și cum v-ați dori să o formați?

A. M. Desigur, ne-am dori să o știm fericită. Apoi, am vrea să știm că are o pasiune, un sens în viață. Putem să fim alături de ea, să o ajutăm să descopere asta. Cred că asta ar fi de fapt important pentru fericirea ei. Noi ne-am găsit pasiunea în muzică, ea e liberă să își aleagă altceva, dar e important să ai o pasiune, o direcție. Adevărul este că suntem destul de îngrijorați în ceea ce privește creșterea copiilor astăzi. Există atâtea tentații, atâtea probleme! Vedeți, noi ne considerăm niște părinți deschiși, fiind și artiști, călătorind mult... Am văzut lumea, avem o deschidere și o înțelegere. Cu toate acestea sunt aspecte care ne sperie puțin și pe noi. Este o lume care se schimbă foarte rapid și asta e de multe ori destul de înspăimântător pentru părinți, în general.

Susana Prieto: Am încercat și ca stilul nostru de viață să nu o afecteze, iar atunci când noi suntem nevoiți să călătorim, ea e înconjurată de familie, de bunici, de prieteni. E important să fie înconjurată de dragoste, până la urmă. Ne-am stabilit în satul în care Alexis a copilărit și care corespunde în cea mai mare măsură acestui ideal al nostru de mediu sigur, protejat și plin de dragoste.

Vorbiți-mi puțin despre Grecia. Există o amprentă etnică în muzica dvs?

S. P. Cred că muzica unește. De exemplu, soțul meu are o foarte mare parte din familie în America. Diaspora grecească de acolo este incredibil de unită, iar mie mi se pare că se adună în special în jurul bisericii și al muzicii tradiționale. Sunt familii de greci aflați în America la a treia, a patra generație, dar copiii lor sunt învățați și vorbesc perfect grecește. Se întorc vara în Grecia, e o legătură puternică.

A. M. Da, da. Și limba nu li se transmite în mod teoretic, arid, ci într-un context viu și mai larg de tradiții. Se adună în biserică, se adună la evenimente, sau petreceri organizate de diferite asociații, la care grecilor le place să sublinieze nu doar specificul lor național, ci chiar specificul local. Adică sunt comunități de cretani, comunități din anumite insule, comunități de macedoneni și așa mai departe, care țin să transmită noii generații anumite tradiții: dansuri, ritmuri, mâncăruri și altele. Pentru greci, ca și pentru români, cred, familia este foarte importantă. Și poate noi avem un alt înțeles mai larg pe care îl dăm familiei, altul decât în centrul Europei, de exemplu. Pentru noi familia nu este doar cea mai mică unitate, ci presupune și bunicii, unchii, mătușile, verișorii... Chiar și verii de gradul doi. Chiar și nașii. Practic, nașii devin părinții spirituali, fac parte din familie. Mie îmi place ideea asta de familie mare și consider că ea creează un mediu bun în care să se dezvolte copiii. Eu, unul, am crescut într-o astfel de familie mare. În rest, desigur, ținem la patrimoniul cultural grec. În bisericile ortodoxe nu cântăm, deoarece este interzis să fie folosite instrumente. Aici se admite doar vocea umană. Dar am avut concerte în amfiteatre antice, unde există de cele mai multe ori o acustică extraordinară. Arta nu e doar tehnică, ci și cunoaștere. Te apleci și asupra istoriei muzicii, trebuie să știi și să îndrăgești ceea ce se făcea și acum 200 de ani, de exemplu. Este mult efort pe care îl faci din dragoste pentru muzică și pentru publicul tău. Pentru noi, fiecare concert este important, fiecare presupune efort, pregătire și respect față de public și de tine însuți, până la urmă.

Am încheiat cu acest gând optimist discuția noastră. Iar festivalul sper că se va încheia și el tot într-o notă optimistă, continuând să fie susținut de instituțiile statului (inclusiv primăria Sinaia), ca și de sponsorii privați pe umerii cărora apasă în această perioadă mai grea, majoritar, povara responsabilităților financiare. Nu în ultimul rând, însă, este nevoie de atenția publicului spre fenomenele culturale, în absența căreia totul devine inutil. În caz contrar, se poate așterne acea tăcere a spiritului, așa cum ne avertiza Ștefan Petică în poezia „Când viorile tăcură”: „În noaptea-ntunecată de grea singurătate”. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp