Să facem o plimbare prin cimitir: 136 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu

Să facem o plimbare în...cimitir. 15 iunie. Cimitirul Bellu ne așteaptă, dacă locuim în București, să îi parcurgem la pas aleile umbrite de teii încă în floare. Un cimitir este întotdeauna un loc frumos de vizitat, chiar și pentru copii, mai ales dacă între timp a devenit și istorie, cu morminte ca niște mici mausolee, cu statui înnegrite de vreme, sau cruci simple, de lemn, monahale, așa cum se întâlnesc la Sihăstria. În unele țări ale lumii, cimitirele care adăpostesc personalități se vizitează ghidat contra cost, cum e cazul lui Pere Lachaise, din Paris (acolo este înmormântat și George Enescu).

O vizită istorică o poate constitui și cea la cimitirul parizian Montparnasse, cuprinsă și ea în recomandările ghidurilor turistice (ca personalități române, îi avem acolo pe Cioran și Brâncuși). Sau cimitirul american, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, al debarcării din Normandia: la Colleville-sur-Mer, pe o întindere de 70 de hectare, cu peste 9000 de morminte.

Desigur, la Bellu, în miez de iunie, mergem în special pentru a-l comemora pe Mihai Eminescu, anul acesta împlinindu-se 136 de la moartea sa. În acea zi de 15 iunie, Veronica Micle așeza pe capacul sicriului un buchet de flori albastre de nu-mă-uita. Ea însăși nu avea să îl uite, după cum nici noi, deși câteodată urmașii portretizați negativ în Scrisoarea I, nu l-am uitat.

Dar altfel, în general, de ce ar fi importante cimitirele? Mai întâi, aș vrea să menționez, ușor polemic, o atitudine la antipodul celei care ne-a dat cimitirele. Dacă pe acestea le-am construit din dragoste pentru ai noștri, adormiți, și în nădejdea învierii, există și o poziție total opusă: dorința de a șterge urmele materiale ale existenței noastre corporale. 

Un fel de încercare de aneantizare, fie prin incinerare, fie prin alte măsuri și mai drastice. De exemplu, în Franța există un loc special amenajat, într-o pădure, unde corpurile defuncților sunt lăsate efectiv la suprafață, să se descompună liber în natură și să se transforme ecologic în compost. 

O altă metodă, tot atât de controversată, dar cu adepții ei risipiți în toată lumea, este cea a așa-numitei „incinerări cu apă”. Trupul se pune într-o capsulă de lichid care conține substanțe corozive și, după un timp, se transformă într-o emulsie care se aruncă la canalizare, în apele reziduale. Toate aceste metode intră în contradicție cu o viziune religioasă, tocmai pentru că nu oferă niciun fel de respect naturii umane, duale: corp și suflet. 

Omul este redus la o dimensiune strict materială, într-o optică de un cinism mai degrabă înfricoșător. Ca în curentul literar simbolist (lipsit de simțul sacrului), materia toată este supusă degradării și nimic nu pare să o salveze de la aceasta, niciun ideal de transcendență, nicio nădejde. 

După cum ne cântă Bacovia, în „Cuptor”:

Sunt câțiva morți în oraș, iubito,

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;

Pe catafalc, de căldură-n oraș,

Încet, cadavrele se decompun.

Cei vii se mișcă și ei descompuşi,

Cu lutul de căldură asudat;

E miros de cadavre, iubito,

Și azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Dar în contrapondere cu această viziune, avem creștinismul, impregnând la noi toate straturile sociale (rural, urban), și împletind alteori o duioșie poetică, de sorginte populară. 

Anul 2021 a fost declarat de patriarhie „anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor”. Așadar, aflăm din acest titlu că cimitirele au valoare liturgică („sală de așteptare” a învierii de obște), dar și valoare culturală, de patrimoniu: istorică, arhitecturală, artistică, de identitate și comuniune. „Căci eu iubesc și flori, și ochi, și buze, și morminte” (Blaga). 

În satele noastre se merge tradițional la cimitir nu doar de sărbătoarea Moșilor (de toamnă sau de vară – Rusaliile), ceea ce e cumva previzibil, ci și de Paști (prima sau a doua zi, depinde de zonă). Este poate una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste și nădejde pentru ai noștri: îi vizităm chiar de Învierea Domnului, în așteptarea învierii tuturor, ca promisiune făcută și nouă. Am niște amintiri din copilărie foarte proaspete, străbătând aleile din cimitirul satului, dis-de-dimineață. 

Miroase a tămâie, lumânările ard la capătul crucilor, iar copilul așteaptă napolitanele, ciocolata și colacii împărțiți de femei. Nimeni nu își mai plânge morții, ci doar se simte bucuria Paștilor, într-un aer deopotrivă răcoros și cald, în care liliecii au înfrunzit („la lilieci” este o sintagmă din zona Olteniei și Munteniei, sinonimă tocmai cu cimitirul). Dacă ai noroc, la ieșire o să vezi iarăși, peste câmpuri, fie o vulpe, fie un iepure. Te uiți din nou cu ochi de copil, iar mersul acesta la morminte îți aduce parcă o înțelegere mai bună a vieții, ca și un sentiment de comuniune cu cei din neam. Sora bunicii e la intrare, îi pui o lumânare deși o știi vag, și te mai uiți o dată la poza unei cochetării de altădată: o femeie frumoasă, tânără, cu o salbă de icușari de aur așezată peste ie. Sunt și morminte uitate, cu toți ai casei pierduți prin lume sau și ei trecuți în lumea celor drepți. Uneori vecinii le mai curăță, din compasiune și dintr-un fel de datorie. Cunosc pe cineva care îngrijește mormântul profesoarei sale (cu urmași plecați în străinătate), fără ca nimeni să îi fi cerut expres asta. Așadar, cimitirele ne învață multe, ne întăresc în dragoste, credință, spiritualitate, curaj și seninătate.

Dar să ne întoarcem la Eminescu. O descoperire pe care am făcut-o recent îl aduce aproape de cei mai mici dintre cititorii săi, sub semnătura autoarei Mirunei Lepuș: „Eminescu pe înțelesul copiilor” (editura Vremea, 2024). O carte deopotrivă didactică, prin abordare, fotografii, adresarea directă, ca unor copii ascultători pe covor, în semicerc, dar și solid documentată, agreabilă și pentru alte vârste. Citatul este bine integrat (versuri, amintiri, critică) și de acolo redăm și noi un fel de explicație la cel mai cunoscut portret-fotografie, datând din 1869, de la Praga: „(ochii) negri, nu mari, dar pururea vii, te priviau dulce în față și se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Și râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză și ceilalți din societatea lui, iar când vorbia prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ți se lipia de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă și astfel fruntea sa lată părea și mai mare de cum era, ceea ce îi da o înfățișare senină, inteligentă, distinctă. Eine Denkerstirn (frunte de gânditor) ziceau colegii săi germani.” (Ioan Slavici, apud Miruna Lepuș, op.cit.pag. 76).

Cartea se încheie cu o serie de „știați că”, din care redau și eu aici câteva, la final de articol:

Știați că:

• Dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, niciunul nu a obținut o diplomă universitară? Eminescu a fost student la Viena și la Berlin, Slavici la Pesta și Viena, de unde a plecat fiind bolnav, Ion Creangă a urmat un an Teologia la Iași, până când facultatea s-a desființat, iar Caragiale nu a putut termina liceul deoarece a trebuit să își întrețină mama și sora după moartea tatălui.

• Pe când erau amândoi redactori la Timpul, Slavici a fost martor la un gest ce depășește mărinimia obișnuită – Eminescu i-a dat unui cerșetor pantofii, rămânând astfel desculț.

• La Iași puteți vizita muzeul „Mihai Eminescu” din parcul Copou? Acolo veți găsi fotografii, fotocopii după manuscrise, opere de artă, carte veche. Tot în Iași, puteți vizita casa lui Vasile Pogor, unde se țineau ședințele Junimii, bojdeuca lui Creangă, biserica Trisfetitele (Sfinții Trei Ierarhi), în curtea căreia a locuit un timp Eminescu; puteți vedea și una dintre casele unde a locuit Veronica Micle, teiul lui Eminescu din parcul Copou, localul „Bolta Rece” și altele.

• Luceafărul nu este cea mai lungă poezie scrisă de Eminescu? Cel mai lung poem al său este „Memento mori”, denumit și „Panorama deșertăciunilor”, care are 217 strofe și 1302 versuri.

• Deși în „Scrisoarea III” bătălia de la Rovine are loc după cea de la Nicopole, în realitate cea de la Rovine (1359) are loc înaintea celei de la Nicopole (1396)?

• Deși în „Scrisoarea III” Mircea cel Bătrân era numit de către Baiazid și se autodescria ca „moșneag”, domnitorul român avea doar 40 de ani, iar sultanul era chiar cu un an mai în vârstă decât el?

• Eminescu scria și vorbea perfect germana, primea și scria corespondență în franceză, învăța sanscrita și alte câteva limbi. Citea în mod curent volume scrise cu caractere chirilice.” (op.cit.pag.161)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp