Au trecut 75 de ani de la ceea ce poate fi numită cea mai controversată și disputată zi din toată istoria românească a secolului XX. Puteți fi convinși că niciodată un eveniment nu a provocat atâtea discuții și interpretări, fiind aureolat de atâtea tomuri savante, dar și contaminat masiv de exagerări și mistificări flagrante.
Într-o toridă zi de vară, o miercuri oarecare din vremea unui război ce devenise unul cu final previzibil, o decizie a scurtat războiul și a schimbat soarta României.
Și, totuși, în acea zi ce nu anunța nimic spectaculos din acel timp care părea implacabil – și aducea întrucâtva, pentru cei pentru care memoria Marelui Război era încă prezentă, cu tragicul an 1916, când România a pierdut aproape tot, fiind redusă la o treime din teritoriu (că avea ulterior să reînvie din propria cenușă – asta e deja o altă istorie), –, a avut loc o schismă politico-militară de proporții. Aliatul lui Hitler și Conducătorul statului, mareșalul Ion Antonescu (62 de ani la acea vreme) și principalii săi colaboratori, au fost arestați din ordinul Regelui Mihai (23 de ani), care a demis Guvernul și a anunțat încheierea unui armistițiu. Consecința imediată a acestei surprinzătoare mișcări a fost ruperea alianței cu Germania nazistă și trecerea României de partea Aliaților.
Foto: Guliver/Getty Images
A fost o manevră politică abilă sau o mișcare tactică riscantă?
Evenimentul a fost în planul operațiunilor militare un mare punct de cotitură, grăbind neîndoielnic finalul celui de-al doilea Război Mondial: a declanșat prăbușirea întregului sistem de apărare german din Balcani; a redus frontul hitlerist cu 500 de kilometri punând capăt unei importante resurse pentru trupele germane și a scurtat durata războiului cu cel puțin șase luni, salvând probabil sute de mii de vieți omenești. Astfel, odată cu producerea lui, România adera la tabăra aliată cu aproape nouă luni înainte de terminarea războiului în Europa, după mai bine de patru ani petrecuți în Axă, iar Bucureștiul devenea prima capitală europeană eliberată în cel de-al doilea Război Mondial, exclusiv de către armatele naționale. Exemplul României a fost urmat, la scurt timp, de ultimii aliați ai Berlinului – Finlanda, Bulgaria şi Ungaria –, a căror retragere din Axă a grăbit semnificativ înfrângerea Germaniei.
În interior, schimbările produse de actul de la 23 august 1944 sunt nenumărate și profunde. În mod evident, România a schimbat cursul (deși războiul a continuat în ambele sensuri), ceea ce a determinat o altă orientare politică a țării: revenirea la regimul de monarhie constituțională (chiar dacă în parte), schimbarea componenței Guvernului, încheierea unui armistițiu (chiar dacă formal, peste câteva săptămâni) trecerea Armatei de partea Aliaților (sau după formula conascrată, Coaliția Națiunilor Unite) și împotriva foștilor aliați (Puterile Axei), evacuarea trupelor germane pentru redobândirea Ardealului de Nord, salvarea unui număr important de soldați români (care ar fi pierit astfel într-un război distrugător cu Armata Roșie încercând să împiedice – fără sorți de izbândă, se înțelege – dezastrul).
Partea întunecată a poveștii trebuie spusă de asemenea. Același act de la 23 august 1944 a deschis calea înaintării Armatei Roșii (care intrase deja în teritoriul național, dar ar fi făcut-o mult mai brutal) și debutului ocupației militare, ofensivei Partidului Comunist (consecință a celei anterioare) și accelerării comunizării (aceasta fiind consecința ultimelor două), impunerii unor împovărătoare despăgubiri de război (pe care, de asemenea, e de presupus că am fi fost obligați să le plătim oricum), căderii în prizonierat a zeci de mii de prizonieri români.
Generații întregi au continuat să se întrebe – în fața narațiunii istorice oficiale promovate de regimul comunist, ispitiți de lecturile unor lucrări care circulau în regim samizdat ori seduși de amintirile bunicilor – dacă a fost un act de oportunism militar și o manevră politică abilă sau o mișcare tactică riscantă și pregătită insuficient, care și-a propus împiedicarea ocupației sovietice și păstrarea integrității teritoriale a țării, dar ale cărui consecințe au fost poate mai dureroase decât își imaginau inițiatorii săi?
Un volum de studii semnate de cercetători români și străini (Dennis Deletant, Matei Cazacu, Ioan Stanomir, Lavinia Betea, Cristian Vasile, Ottmar Trașcă, Cristina Diac, Radu Ioanid, Mioara Anton ș.a.), care va ieși de sub tipar către finalul anului, Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, publicat la Editura Polirom, pune în discuție numeroase teme și subiecte despre istoria acelei zile. Specialiștii furnizează astfel noi chei de interpretare, reanalizează faptele în lumina unor noi cercetări, adaugă fragmente de documente. Decriptarea istoriei acelei zile e o operațiune care nu s-a încheiat nici după 75 de ani.
Cum s-a ajuns la „întoarcerea armelor”?
Deteriorarea situației fronturilor în Europa începând cu 1942 a determinat totodată debutul unor tatonări – mai degrabă decât negocieri – pe diverse canale. Însuși Ion Antonescu, care susținea pe față războiul și clama loialitatea sa neclintită față de Hitler, a tolerat tatonările pentru o pace separată cu aliații, fiind la curent cu demersurile făcute din interiorul guvernului său (Ion & Mihai Antonescu) sau de către opoziție (Rege & Co.) pe două filiere diferite (care au generat de pildă inclusiv două tabere în interiorul legației României de la Stockholm).
În mod paradoxal, în timpul dictaturii sale, dialogul guvern-opoziție-rege-mareșal a premers actului de la 23 august, fără ca nimeni să încerce să îl împiedice (serviciile de spionaj ale regimului erau la curent cu numeroase detalii, pe care i le furnizau aproape zilnic lui Antonescu), ba dimpotrivă, toate forțele au conlucrat pentru scoaterea României din război. După opt luni de tatonări (decembrie 1943- august 1944), rezultatele nu s-au arătat a fi cele așteptate, acesta fiind motivul – în paralel cu deteriorarea rapidă a frontului – intrării în linie dreaptă a planului B, debarcarea lui Antonescu și ieșirea României din alianța cu Hitler ca unică soluție pentru a opri transformarea țării într-un vast câmp de război, cu pierderi inimaginabile imediate, precum și cu posibilitatea de a pierde teritorii întregi sau chiar punând în pericol însăși existența statului.
Foto: Guliver/Getty Images
Așadar, în iunie 1944 se punea problema răsturnării lui Antonescu ca opțiune serioasă pentru refuzul de a încheia un armistițiu. În realitate, această opțiune a apărut mai degrabă foarte devreme, fiind pe masă încă din momentul în care războiul a luat o altă turnură. La rândul său, Antonescu a argumentat refuzul de a încheia pace separată prin imposibilitatea de a admite la cedarea definitivă a Basarabiei și Nordului Bucovinei, așa cum sugeraseră Aliații, în lipsa unor termeni clari ai armistițiului (care nu se putea încheia pentru simplul motiv că Aliații au decis la Casablanca, în ianuarie 1943, că partenerii naziștilor vor fi obligați la o „capitulare necondiționată”, care avea să fie de altfel aplicată și în cazul Italiei, Germaniei, Japoniei etc.) ce avea să pună capăt beligeranței cu Națiunile Unite, precum și în absența unui acord amiabil cu Germania.
În realitate, putem presupune că Antonescu (care a consimțit să răspundă sovieticilor după trei luni, în ajunul actului de la 23 august 1944) nu a dorit niciodată un armistițiu și a jucat teatral rolul liderului dispus la dialog doar pentru a tărăgăna negocierile, la care îl împingea opoziția, și de a le face, în definitiv, imposibil de finalizat, tergiversând discuțiile de la Stockholm în intervalul iunie-august 1944.
La reușita actului de la 23 august a contribuit și inacțiunea germanilor care, în ciuda faptului că serviciile secrete germane aflaseră despre aceste tatonări, s-au lăsat asigurați, în frunte cu Hitler, de loialitatea conducătorului român. Această impresie a fost întreținută inclusiv de reprezentanții diplomatici ai Reich-ului la București, deveniți în spirit oameni „de-ai locului”, responsabili, în parte, și de ineficiența mișcărilor germane de după lovitura de stat.
Totuși, presiunea exercitată de al Treilea Reich asupra liderilor români era majoră, fiind foarte prezentă amintirea cazului Ungariei (martie 1944, ocuparea țării de germani ca urmare a deconspirării negocierilor secrete purtate de unguri cu anglo-americanii). Așadar, nu este astfel exclus ca cercul opoziției, care a pus la cale îndepărtarea lui Antonescu, să se fi temut de perspectiva ca Hitler, informat fiind de mișcările centrifuge ale Bucureștiului, să ordone ocuparea României, înainte ca lovitura de stat să reușească, și să fi grăbit din această cauză „operațiunea” de înlăturare a mareșalului.
Cu toții adunați în jurul Regelui
Conștient de necesitatea ieșirii din război și sprijinind încă din 1943 această ipoteză în diferite formate, Regele Mihai s-a aflat în fruntea unei coaliții care a pus capăt războiului împotriva Națiunilor Unite și alianței cu Germania nazistă. Din această mare coaliție clandestină (în reaitate, o masă critică ce a crescut progresiv inclusiv la vîrful leadership-ului regimului antonescian), al cărei plan a fost preluarea controlului politic și militar al țării, au făcut parte persoane și grupuri (militari, civili, oficiali, persoane fără funcții în stat, politicieni, diplomați români și străini etc.), ca niște cercuri concentrice (în mod evident, aceste cercuri nu pot fi definite decât imprecis și formal, cu scopul facilitării analizei), de dimensiuni și importanță variabile, dintre care amintim: cercul intim al Palatului (format din membri ai Familiei Regale și colaboratori ai Regelui); un comitet al militarilor (format din numeroși ofițeri din Marele Stat Major, rămași anonimi în istoriografie de cele mai multe ori, care aveau să fie integrați în funcțiile de comandă la momentul zero); liderii partidelor politice, reduse la câteva nuclee, mai degrabă fără masă de manevră, reuniți pe baza unei platforme antihitleriste, cu intenția clară de a determina ieșirea României din război, răsturnarea dictaturii și sprijinirea războiului alături de Națiunile Unite; și nu în ultimul rând, grupul de diplomați din Ministerul de Externe, denumit uneori și „Grupul de la Buftea”, care a stabilit și întreținut tatonările cu Aliații.
Foto: Guliver/Getty Images
Un acord de separare față de germani prin negocieri sau printr-o lovitură de stat devenise curând Secretul lui Polichinelle. Cu toate acestea, surpriza întoarcerii cu 180 de grade a situației internaționale a României a fost imensă pentru toate părțile implicate. Pas cu pas, sovieticii împinseseră frontul către granițele României din iulie 1940. Astfel, după pierderea Transnistriei, Bucovinei și Basarabiei, probabilitatea ca poziția militară sovietică să blocheze orice negociere a unui armistițiu a devenit iminentă, Kremlinul fiind interesat mai degrabă de o simplă cucerire militară care să îi ofere ulterior argumentul unei capitulări dureroase a adversarului.
Odată cu mijlocul lunii august 1944 a devenit limpede că stăvilirea contraofensivei sovietice era un țel aproape imposibil. Situația de pe front se deteriorase până la dezastru, unitățile românești și germane erau distruse sau împrăștiate de la oră la oră, iar linia frontului din jurul Iașului era deja străpunsă în mai multe puncte. Desfășurarea rapidă a evenimentelor a depășit cadența, ritmul discuțiilor și strategiei adoptate de opozanții politici ai lui Antonescu. Devenise astfel evident că rațiunea nu își mai avea locul în relația dintre Antonescu, germani și soarta României. În același timp, nu se poate exclude presiunea majoră pusă asupra liderilor politici români începând cu primăvara anului 1944, când sovieticii pătrund pe teritoriul național, și până la ruperea frontului din Moldova.
Atunci a intervenit incredibila zi de 23 august 1944 care a întrerupt un destin ce părea implacabil. Și cum istoria nu poate fi niciodată separată de o magică supoziție că totuși mai e ceva de adăugat, a considera că istoria lui 23 august 1944 a încetat să mai fie una controversată chiar și după 75 de ani, ar fi dovada unei regretabile orbiri.
Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
1.In iulie-august 1944 Germania a retras toate cele 10 (zece) divizii blindate de pe frontul romanesc si dorea o linie de rezistenta pe Carpati. Moldova si Muntenia fiind cedate „de facto” sovieticilor.
2. In perioada 23 august -9 septembrie Romania a fost in razboi și cu aliatii si cu Axa.
3.Negocierile lui Antonescu (singurul partener credibil de negocieri conform aliatilor) au fost torpilate de asa-zisa opozitie. Si teza lor confor careia Antonescu trage de timp este repetata si de autorul articolului.
4. Raportat la marimea populatiei Romania a suferit cele mai mari pierderi umane dinte toti beligerantii.
"...România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere…"
- Un amendament la comentariul dvs: Regele nu a spus ca a fost SEMNAT armistitiul, ci ca Romania A ACCEPTAT armistitiul in forma ceruta de Aliati, adica cu conditia cedarii Basarabiei si Bucovinei, deci nu e o minciuna.
Unchiul meu a luptat pana in muntii Tatra, nu am chef sa va povestesc, fiindca oricum interventia mea va fi cenzurata de Republica... Zi buna, Cristian Guidea, iubitor de istorie, director Senat pensionat
Unchiul meu a luptat pana in muntii Tatra, nu am chef sa va povestesc, fiindca oricum interventia mea va fi cenzurata de Republica... Zi buna, Cristian Guidea, iubitor de istorie, director Senat pensionat