Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc
Peste 50 de ani probabil doar istoricii se vor mai referi la 23 august ca la o fostă sărbătoare națională. Pentru ei și nu doar, ci și pentru tinerii de astăzi, istoria complicată cu un Rege care nu va mai fi, comuniști care vor fi fost demult o istorie aproape exotică și bunicii pe care nu îi vor fi cunoscut decât în treacăt să le spună o poveste curajoasă din război, va transforma 23 august într-o zi obișnuită de vară a cărei memorie stă doar în cărți, greu digerabilă și disputată, iar uitarea fi-va cel mai la îndemână răspuns.
Astăzi, în schimb, românii duc cu ei încă suma memoriilor istoriei falsificate din vremea comunismului. Amintirea lui 23 august este mai curând vagă. Totuși, pentru pasionații de istorie, datorită tangajului între scenarii, evenimentul este probabil unic prin jocul de tip ”if history” pe care îl deschide.
În realitate, actul de la 23 august l-a avut în centru pe Regele Mihai, rămas și singurul supraviețuitor al întâmplării, care, alături de o coaliție de politicieni (țărăniști, liberali, social-democrați, chiar și comuniști, atrași din considerente tactice), intimi ai Palatului și militari l-au îndepărtat pe Antonescu de la putere și s-au alăturat Aliaților. România adera astfel la tabăra aliată cu aproape nouă luni înainte de terminarea războiului în Europa, după mai bine de patru ani petrecuţi în Axă. În afara Suveranului, toți participanții importanți ai actului au dispărut, mulți dintre ei aruncați în închisori și lichidați (Maniu, Brătianu, Titel Petrescu, Pătrășcanu), privați astfel de dreptul de a-și spune versiunea asupra evenimentelor.
Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc
Actul de la 23 august, probabil cel mai important moment din istoria românească după Primul Război Mondial, a avut marile sale paradoxuri. Pe de o parte, pentru că, prin efectele sale, i-a scos pe comuniști din ilegalitate pentru ca aceștia să preia puterea în doar trei ani. În al doilea rând, pentru că a curmat o dictatură militară pentru a face loc alteia, deși nimeni nu anticipa acest deznodământ. Pe de altă parte, pentru că, deși conspirația împotriva mareșalului Ion Antonescu i-a unit pe toți actorii vremii – Rege, țărăniști, liberali, social-democrați, comuniști –, consecințele actului aveau să-i despartă pentru totdeauna (Regele a fost silit să abdice și să plece în exil, țărăniștii, liberalii și social-democrații au înfundat pușcăriile, iar comuniștii au ajuns la putere, dar l-au eliminat fizic pe singurul lor reprezentant în conspirație, Lucrețiu Pătrășcanu). În fine, pentru că, deși comuniștii au fost minoritari în economia evenimentului, ei l-au confiscat prezentându-l ca o realizare remarcabilă a PCR.
Disputele în jurul contextului și consecințelor evenimentului continuă și astăzi. Totuși, actului de la 23 august nu i se pot nega câteva merite: a) caracterul anti-nazist prin ieșirea din Axă; b) caracterul popular întrucât, deși nu există sondaje din acea vreme (oare cum ar fi putut exista?), se poate afirma că marea parte a populației a primit cu satisfacție vestea întoarcerii armelor; c) contribuția militară – Armata Regală, care a acceptat fără rezerve decizia Suveranului, a oprit un război devenit foarte nepopular, care nu mai avea șanse de reușită (e adevărat că am întors armele și am plecat spre vest cu armatele noastre, dar aceasta este o altă istorie) și care, conform istoricilor anglo-saxoni, a scurtat războiul cu șase luni; d) a restabilit statul de drept prin repunerea în drepturi (e drept, parțial) a Constituției de la 1923, anularea legilor rasiale, eliberarea celor încarcerați din motive politice etc.
Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc
Stalin a lăsat impresia că i-ar fi convenit mai mult o ocupaţie, convertită apoi în eliberare, decât o lovitură de stat. Acesta este și motivul pentru care teoria insurecției armate a fost lansată de comuniști încă din 1945, deși, în realitate, insurecția a început după ce Regele a preluat conducerea (și, în fapt, doar Armata Română a eliberat teritorul de trupele germane. În anii de tranziție (1945-1947), Regelui i s-au recunoscut meritele, nici nu putea fi altfel, era încă pe tron, dar după proclamarea republicii, optica s-a schimbat complet, fiind eliminat din poveste.
Se știe că, straniu în multe privințe, comunismul românesc și-a căutat continuu, încă de la apariție, legitimitatea și, nici de această dată nu s-a dezis: ziua de 23 august devine evenimentul-central, momentul fondator, fiind declarată sărbătoare națională în 1948. Așadar, vreme de peste patru decenii, românii au purtat pecetea unei înșelăciuni oficiale. Era, într-un fel, o existență paralelă a istoriei, în care comuniștii parcă își propuseseră să nu șteargă imaginea dinastiei (pe trei zile naționale s-a întins istoria modernă românească și toate au avut ca liant regi și regine: 10 Mai, 23 August, 1 Decembrie).
Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc
Pe tot parcursul Războiului Rece, republica rămâne cu o autentică sărbătoare „corectă politic” în care celebram înfrângerea fascismului, dar incorectă ca semnificații istorice atribuite. Despre 23 august probabil cei mai mulți dintre români gândeau simplu, că nu e ceea ne spun manualele. Și, într-un fel, regimul le-a dat dreptate. Cum nu și-a propus să îl contrazică pe Orwell, care a spus că nimic nu e mai imprevizibil decât trecutul în celebra sa distopie, Partidul Comunist nu s-a împăcat cu o formulă unică pentru data aleasă drept sărbătoare națională. „Ziua eliberării de sub jugul fascist”, „ziua eliberării patriei de sub dominația fascistă”, „insurecţia națională armată antifascistă și antiimperialistă”, „revoluţia de eliberare antifascistă“ ș.a. au fost versiunile oficiale prin care regimul și-a indus în confuzie propriul popor și a redus la minimum finețea necesară actului amintirii.
Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc
Există însă și altă fațetă – emoțională i-aș spune – a zilei. 23 August a fost o dată pe care marea majoritate nu a îndrăgit-o ca sărbătoare națională, poate doar foștii ilegaliști comuniști care, în mod evident mai mulți decât mitul că ar fi fost doar o mie în toată țara și care, contrar unei butade atât de răspândite, chiar erau căutați de Tanti Varvara (porecla Siguranței în jargonul militanților comuniști) în vremea lui Antonescu. Însuși Nicolae Ceaușescu nu era foarte încâtat probabil să își amintească de 23 august, în ciuda unei modeste tentative de falsificare (se pare că doar un autor a încercat să îi atribuie un rol în economia evenimentului istoric) a biografiei sale și așa retușate și rescrise. În fapt, viitorul dictator lipsise din peisaj toată luna august 1944.
Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc
1989 a fost ultimul an în care 23 august a fost sărbătorită ca zi națională. Dictatorul și-a ales ca loc al exhibației grandomanice numită paradă strada Știrbei Vodă din București, în zona care fusese complet dărâmată cu doi ani mai devreme. Era cumva expresia extincției aproape în totalitate a firescului și confirmării unui delir omagial. Cu această ultimă imagine simbolică își încheie 23 august cariera de sărbătoare națională a republicii pentru a intra definitiv în cartea de istorie.
Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc
Nu merită însă nici hulit și nici distorsionat actul de la 23 august, cu toate ipostazele și reprezentările care i s-au atribuit, fraudulos ori pe bună dreptate, de-a lungul timpului. Autorul curajos al acestui act, Regele Mihai, care avea doar 23 de ani neîmpliniți, este astăzi singurul actor în viața al evenimentelor de acum 73 de ani. El s-a aflat atunci în tabăra bună a istoriei și România, alături de el, a trecut, cu toată nedreptatea destinului care a urmat, greaua cumpănă a unui război distrugător.
Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc
Pentru acest lucru, Mihai I merită omagiat și amintit de noi toți. Iar nouă ne rămâne datoria de a nu uita și de a spune fără jenă „La mulți ani, România!”, căci la 23 august 1944 România a renăscut, într-un fel, din propria-i cenușă.
Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Asa cum am spus-o si in alte postari dl Andrei Muraru este un activist monarhist si acest lucru ii intuneca judecata si face ca toate articolele dumnealui sa fie incarcate de un subiectivism penibil si neconform cu adevarul (cu exceptia celor anticomuniste, care sunt bine documentate).
Mai spun o data insa acest lucru care ar fi un pic amuzant daca n-ar fi si trist:
- nu inteleg de ce monarhistii posteaza si isi fac propaganda la greu pe un site numit "republica". Nu au sau nu isi pot face un site al lor numit "monarhia.ro" , "ura-traiasca-hohenzollern.ro" sau whatever.ro ? Acolo pot sa isi debiteze unul altuia ineptiile si falsurile istorice, pot sa pupe in fund monarhia pana lesina, dar nu pe un site preponderent de dreapta numit "republica".
- cu aceasta mai felicit inca o data "republica" (pe bune, fara misto) pentru bunavointa, fair-play-ul si toleranta de care da dovada, permitand monarhistilor absoluta libertate sa isi faca propaganda de 2 bani.
- Stalin a pedepsit Ungaria si a impus trecerea Transilvaniei sub administrație românească;
- România nu a fost devastată de Armata Roșie.
Dar astea au fost întâmplări fericite, nu că ar fi negociat cineva asa ceva. Regele Mihai a ordonat întoarcerea armelor fără să negocieze condițiile capitularii. O nebunie...
Cu privire la comunismul care a urmat, n-a fost din vina noastră. Europa Centrală si de Est a fost cedată rușilor de către britanici si americani la Yalta. A fost un târg josnic ce nu face cinste Occidentului.
Este regretabil faptul că nici Occidentul, nici Rusia nu prea vor să îsi amintească de actul criminal de la Yalta prin care au condamnati la sărăcie si la multe umilințe aproape o jumătate de Europă. Si mai este ceva ce doare: rusii o țin langa cu eliberarea noastră si a altora de fascism, dar uită să mai spună că n-au mai plecat 45 de ani... Eliberatorul nostru, cuceritorul nostru.
Nu am greșit, Armata Roșie nu devastat România, ci sistemul comunist impus de ocupant. Bucureștiul nu a fost borbandat de Armata sovietică, asa cum a fost borbandat Berlinul...Acolo nu a mai rămas piatra pe piatră.
PS Am multe de spus, dar scriu de pe telefonul mobil si-mi este foarte greu. Am zis că nu mai scriu de pe telefon si nu m-am tinut de cuvânt.
Nu am greșit, Armata Roșie nu devastat România, ci sistemul comunist impus de ocupant. Bucureștiul nu a fost borbandat de Armata sovietică, asa cum a fost borbandat Berlinul...Acolo nu a mai rămas piatra pe piatră.
PS Am multe de spus, dar scriu de pe telefonul mobil si-mi este foarte greu. Am zis că nu mai scriu de pe telefon si nu m-am tinut de cuvânt.
PS Scriu de pe telefonul mobil si nu pot mai mult. Nu-mi răspunde, mi-ai stricat deja concediul.. N-am calculatorul la mine si până acasă sunt 300 de km... Te rog să nu răspunzi.
E adevarat ca nu e nimic de sarbatorit, pentru ca pana la urma nu am avut nici un castig, singura care a profitat fiind Uniunea Sovietica, careia i-am usurat mult drumul catre vest. Dar in momentul respectiv era greu de estimat care puteau fi urmarile. E usor sa judeci faptele retrospectiv.
2. Dvs. vreți să credem că un tânăr de 23 ani neîmpliniți a fost creierul acțiunii ? Glumiți ?
3. România nu avea comuniști nici cât să formeze o administrație - normal că aceștia au furat ce au putut. Ar trebui să vă îngrijoreze asta, fiindcă la următoarea schimbare de regim, România nu va avea reprezentanți („viabili”).
4. Nu vă faceți griji cu copiii dvs.: când se vor deschide dosarele Democrației, copiii dvs. vă vor termina. Priviți declarația premierului Tudose: va fi vai de pielea d-voastră, dacă vor începe invocații copii să priceapă cum funcționează Democrația!