Foto: Președintele Klaus Iohannis a primit, sâmbătă, la Aachen, Germania, premiul Carol cel Mare. Potrivit organizatorilor, distincția a fost acordată pentru promovarea valorilor europene, a libertății și democrației, protecția minorităților și diversitatea culturală, dar și că ”a prestat un serviciu semnificativ în interesul statului de drept și al independenței sistemului judiciar”. (Sursa: presidency.ro)
Președintele ne spune că statul român a eșuat. Ce să înțelegem de aici? Că statul român este aidoma unei balene eșuate pe țărm?
Asta ce înseamnă? Că societatea a eșuat? Clasa politică a eșuat? Conducerea sistemului medical a eșuat? Premierul a eșuat? Cine conduce statul acesta eșuat?
Suntem lenți. Dar lenți de tot în ce înseamnă progres sau evoluție. Sigur, există ceva semne pozitive, rare și doar din întâmplare. Și doar la presiunea vesticilor. Sistemul medical are o imagine catastrofală. Se bate liniștit cu imaginea politicienilor.
Al treilea incendiu într-un spital din România ne arată de fapt că nimeni nu vrea să învețe din greșeli, că în România merge și așa, că instituțiile plătite din taxele contribuabililor nu-și fac partea lor de contract social, că oamenii sunt pe cont propriu.
Cum îmi spunea un bun prieten, percepția este că mergi la spital și mori. Ars. Sau de vreo bacterie ceva. Oricum ar fi, românii sunt destul de siguri că intri într-un spital intri viu și ieși cum ți-o fi norocul.
Mai mult decât orice sau oricine în țara asta, sistemul medical are nevoie de o strategie de comunicare bazată pe empatie. Dar nu doar sistemul medical are o problemă de atitudine față de noi, beneficiarii. Toți conducătorii statului acesta par a suferi de aceeași boală a autosuficienței.
Oamenii încă mai cred că dl. președinte ar trebui să fie direct implicat. Chiar responsabil în construcția încrederii în stat și instituții, mai ales într-o perioadă de criză, în care oamenii își pierd busola ușor.
Ce face în schimb?
În primul rând, este indiferent. Nu pare a fi interesat de ce cred sau simt oamenii. Am spus mai sus. Percepția este simplă: intri în spital și mori. „Așa, și?! Dacă asta cred oamenii, de ce m-ar interesa pe mine?” pare a fi gândirea domnului președinte.
În al doilea rând, dl. președinte folosește cuvinte „eșuate”, comunicare fără sens și comunicate de presă seci, pe care oricum nu le citește mai nimeni.
Domnule președinte, și dacă vă exprimați regretul, ce?! Vi l-ați mai exprimat și data trecută, și tot așa… Sincer, mai rău faceți. Oamenii s-au săturat total de „ne pare rău”. Și nouă ne cam pare, diferența e că dumneavoastră chiar sunteți în poziția de a schimba ceva.
În al treilea rând, dl. președinte demonstrează lipsă crasă de acțiune. Sau cel puțin așa pare. Că nu se întâmplă nimic. Eu nu știu ce trebuie făcut sau dacă se face ceva, dar cu siguranță nu se vede mare lucru. De fapt nu se vede nimic. Încercări, idei, soluții, direcții, toate lipsesc.
În realitate, șeful statului eșuat nu ne spune nimic. Absolut nimic.
Schimbarea este grea. Știm. Dacă nu implementezi nimic, ai o problemă.
Domnule președinte, începeți să schimbați ceva și arătați-ne și nouă.
Dacă ați început deja să faceți ceva, deși greu de crezut, arătați-ne ce faceți. Nu mai vreau să intru într-un spital cu frică.
În PR, acțiunea contează mai mult decât cuvintele. Semnificativ mai mult.
Empatie zero, compasiune zero. Nici măcar mimate. Măcar minte-mă frumos, domnule! Voi aprecia mai mult.
Încercați ceva. Orice. Orice pentru a elimina acest sentiment teribil de abandon. Pentru că asta simt oamenii, abandon.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
<<Empatie zero, compasiune zero. Nici măcar mimate. Măcar minte-mă frumos, domnule! Voi aprecia mai mult.>>
Ce părere are autorul, cum se împacă aceste 2 afirmații? În același text. Nici nu stii ce să mai crezi, odată vrea compasiune, empatie, odată nu. Dl autor își schimbă părerea de la un alineat la altul?