Dintotdeauna ceva m-a neliniștit în reprezentările lui Iisus. Un desen ascuns pulsează în spatele imaginii, ca și cum subconștientul l-ar împinge pe artist să nu se supună, fără să-l poată însă smulge literei biblice.
În două mii de ani, nenumărați oameni s-au urcat pe cruce, refăcând gestul hristic. S-au sacrificat pentru o idee, pentru umanitate sau pentru o parte a ei. Mai toți au dat dovadă de un curaj nebun, de liniște în fața morții, de împăcare cu sine. Au murit însă cu viziunea imaginii lor străbătând veacurile ce vor veni. În fața securii călăului, a spânzurătorii, a ghilotinei, a plutonului de execuție, exista ceva care să le țină inima sus: ceea ce Francis Fukuyama inventaria ca thymos la Platon, sete de glorie la Machiavelli, mândrie la Hobbes, amour propre la Rousseau, recunoaștere la Hegel, omul ca animal cu obrajii roșii la Nietzsche. Acest sentiment ultim dă sens sacrificiului și anulează singurătatea omului în fața neantului – cel ce piere e împreună cu toți cei care îi vor rosti numele cu respect peste veacuri.
Iisus însuși, ființa de cuvinte a Noului Testament, vorbește tot timpul cu conștiința mitului milenar pe care îl creează. Chiar dacă pe cruce trebuie să moară fără Dumnezeu – Eli, eli, lama sabahtani? –, îi rămâne viziunea creștinătății viitoare. Jertfa lui e tot timpul plină de sens, recompensă, recunoaștere eternă.
A te sacrifica pentru o idee, pentru umanitate, pentru țară înseamnă a iubi nemăsurat Cuvântul, căci ideile și mulțimile de oameni nu sunt altceva decât cuvinte, care nu se pot întrupa într-o percepție sensibilă. „Vorbiți de cuvântul Domnului. Nu înțeleg cum poți iubi un cuvânt. Eu cred că nu poți iubi cu adevărat decât o ființă omenească”. Așa spune „nebuna satului” în biserică, stârnind dezgustul uluit al puritanilor. Bess Mac Neil vrea să-și salveze soțul paralizat într-un accident; o face culcându-se cu alții – el îi cere asta, convins că „the sacred power of love” poate învinge boala și moartea.Cu cât ea se afundă mai tare în mlaștina sângeroasă a perversiunilor, cu atât Jan se întoarce din moarte. Dragostea supraomenească a lui Bess, izvorâtă parcă din cuvintele apostolului Pavel, este revărsată nu asupra lui Dumnezeu, nu asupra umanității, ci asupra unei ființe omenești: bărbatul ei. Când ajunge să fie sfârtecată de doi maniaci sexual, ea este deja desființată ca om: toți o părăsiseră cu dispreț, de la copiii care aruncau cu pietre în ea strigând „curva!”, până la propria-i mamă, care n-o mai primește în casă. Rămâne ultima întrebare, pe care Bess mai apucă să o pună abia suflând: Jan e mai bine? Nu, o minte sora ei bună, dar văduvă calcinată de neiubire. „O, Doamne, m-am înșelat...” – sunt cuvintele cu care Bess trece dincolo.
Aproape toți eroii tragici, sacrificiali, ai omenirii sunt bărbați. Thymos-ul le înflăcărează și le luminează moartea. Lars von Trier, regizorul lui Breaking the Waves, cufundă rămășițele pământești ale lui Bess în adâncul orb și definitiv al mării fără să-i fi lăsat acestei femei nu gloria eternă, dar măcar rostul sacrificiului: Jan în cârje, dar pe picioare, din nou bărbat, sărutându-i buzele înghețate înainte ca trupul ei să despice valurile căzând din înălțimea platformei petroliere. Bess Mac Neil, uriașa actriță Emily Watson, m-a învățat că modul cel mai profund și mai adevărat în care îl poți iubi pe Dumnezeu este să iubești o ființă omenească. Nu umanitatea, nu țara, nu o idee, nu un cuvânt, ci un om în carne și oase. Dacă fiecare ființă omenească ar iubi cu adevărat o altă ființă omenească, omenirea ar fi salvată.
De o astfel de dragoste, de un astfel de sacrificiu, cu totul desprins de thymos, poate fi capabilă doar o femeie, nu un bărbat. Ca să ajungă la uitarea de sine, un bărbat se retrage în pustie, devine isihast, se rupe de lume. Și asceza este însă o formă de thymos – mândria de a nu te supune determinărilor animale ale omului. Pe când o femeie poate face sacrificiul total cu infinită naturalețe, fără a-și schimba condiția de gospodină, soție, amantă, mamă, prostituată...
De ce bucata de pânză din jurul șoldurilor Mântuitorului? În mintea mea, ea nu are ce căuta acolo. Iisus nu e Adam, e dincoace și dincolo de păcat, nu are nevoie de frunză de viță. În fața Tatălui, Fiul Omului nu se poate înfățișa decât așa cum a fost creat. Ar fi fost însă prea mult. Presați de subconștient, pictorii și sculptorii l-au închipuit mereu pe Iisus cu părul lung, trăsături prelungi și delicate, umeri înguști, șolduri rotunde – nici unuia nu i-a trecut prin cap, după știința mea, să-l facă mascul. Absența cârpei de pe șolduri ar fi însemnat șocul suprem pentru o conștiință artistică: a simți că în profunzimea ideii de Iisus stă o femeie, nu un bărbat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
