Am locuit până anul trecut în Pipera, adică în Voluntari. Toată lumea știe ce este Pipera: o zona de fițe de lângă București, cu terenuri supraevaluate și case scumpe, cu piscină. De fapt, Pipera nu este mai mult decât un sat obișnuit, cu străzi înguste si o mulțime de servituți de trecere, printre care poți găsi câteva case frumoase, dar care pot fi admirate, numai rupte din context. Înainte să devină dormitorul de lux al Bucureștiului, Pipera fusese, în anii 90, cartierul combinațiilor lui Becali și al mahărilor cu bani. Ei au luat în stăpânire terenurile, le-au făcut parcele și le-au oferit ulterior la vânzare, la prețuri de zeci de ori mai mari. Proximitatea față de București și infrastructura existentă (tot proastă, dar mai bună decât în alte localitați din Ilfov) au crescut popularitatea zonei și au atras mulți bucureșteni dornici să-și realizeze aici, visul „casei pe pământ”.
Toate marile metropole au cartiere rezidențiale exclusiviste, în proximitate. Modelul cel mai cunoscut este cartierul Beverly Hills din Los Angeles. Foarte departe de acest ideal occidental, Pipera are o infrastructură deplorabilă și un urbanism haotic, rezultatele clasice și vizibile pretutindeni, ale corupției sistemice. Ea seamănă mai degrabă cu cartierele rezidențiale de lux aferente unor orașe că Mumbai, Johannesburg sau Panama City. Dezvoltat asemeni unei favele sud-americane, cu palatele noi ale beneficiarilor sociali, tronând semețe printre cocioabe vechi, Pipera este un amestec eclectic si aglomerat, care continuă să se extindă fără vreo viziune urbanistica.
Exodul bucureștenilor către Pipera a debalansat raportul populației din Voluntari. Acum se pot distinge clar două categorii: Primii sunt „localnicii”, adică cei care s-au născut și au locuit mereu acolo. Între ei, românii și machedonii încă trăiesc într-o stare de segregare, nefirească pentru secolul 21. Ceilalți suntem noi, „invadatorii”, cei care ne-am mutat recent, care am aglomerat zona și care am forțat la suprasaturare utilitățile vechi și prăpădite. Din cauza asta ne cade curentul, cel puțin o dată pe săptămână.
Diferențele dintre cele două categorii de populație sunt evidente. Case noi vs. case vechi și dărăpănate, mășini străine vs. biciclete, muzică de dans vs. manele la petreceri (pe fiecare stradă există cel puțin o curte unde urlă mereu manele). Până și împrietenirea vecinilor ține cont de această fractură socială. Copiii noștri se joacă între ei, în curți cu garduri înalte, iar copiii lor se joacă între ei, pe stradă, pe unde trec mașinile. Însă dintre toate diferențele, una singură este relevantă pentru comunitate. La locale, numai localnicii votează.
Reminiscență păguboasă a regimului comunist, când era considerat un trofeu, buletinul de București nu se schimbă niciodată. Foarte puțini renunță la el, atunci când se mută în Ilfov, și implicit nu se regăsesc pe listele electorale din Voluntari, chiar dacă locuiesc acolo. Așadar, deși plătesc taxe pe proprietatea din Ilfov, părerea lor nu contează.
Prin urmare, orașul Voluntari funcționează ca o satrapie, condusă de primarul actual, d-l Florentin Pandele. În Imperiul Persan, satrapiile erau proprietatea exclusivă a unui satrap, care putea face orice își dorea acolo, cu condiția de a plăti tributul imperial. În rest, avea mână liberă să-și impună viziunea economică, religioasă sau culturală asupra satrapiei. Nimeni nu-i contesta autoritatea satrapului, așadar democrația era o iluzie, iar orice opoziție era înăbușită din fașă.
***
Într-o seară, acum câțiva ani, stăteam în curtea casei din Pipera, împreună cu niște vecini, prieteni din cartier, din categoria noastră, a „invadatorilor”. Așa cum se întâmplă la astfel de șuete, lamentările asupra abuzurilor sau corupției autorităților sunt subiectele de conversație predominante, la care toată lumea are completări și exemple. „Stai să vezi ce-am pățit eu la Primărie...”, este mereu un început promițător de relatare a unei situații absurde, de cele mai multe ori tragicomică, pe care povestitorul a trăit-o.
Nu ne-a fost greu să ne dăm seama că suntem cam nemulțumiți de administrația noastră locală. Extinderea șoselei Pipera-Tunari durase foarte mult, aproape un an, iar traficul ne scosese peri albi. Străzile laterale sunt înguste și aglomerate cu mașini parcate. Nu sunt implementate nici măcar câteva soluții rutiere simple, cum ar fi sens unic alternativ pe străduțele paralele înguste sau marcarea parcărilor pe asfalt.
Conștienți de realitățile din România, nu am fost prea exigenți în evaluare. Totuși, am considerat că noul nostru oraș de reședință este prost administrat. Pe o scară de la 1 la 10, am acordat administrației nota 6, însă, la fel ca și la bac, știam că jumătate dintre primarii din România nici măcar nu ar fi promovat, așadar nota noastră subiectivă nu era una rea. Era doar consecința administrării ineficiente a unui buget imens.
Mutându-mă din Otopeni, am fost surprins să constat că în Voluntari, taxele pe proprietate sunt chiar de 10 ori mai mari. În plus, deși obișnuit cu corupția din primăriile ilfovene, șpăgile solicitate în Voluntari erau mai mari și mai diverse decât în alte părți. Majoritatea celor prezenți la discuție plătisem unor intermediari bani negri, pentru obținerea de semnături pe hârtii, respectiv autorizații, recepții, avize sau branșamente, adică documentele indispensabile realizării construcțiilor noastre. Și cu toții ne pusesem problema reclamării actelor de corupție de care ne lovisem la tot pasul, însă conchisesem repede că astfel de demersuri ar fi fost oricum repede mușamalizate de autorități, iar mutarea noastră în casa nouă ar fi urmat să fie serios împiedicată. Cu toții am preferat să plătim, să ne mutăm în casa nouă și să închidem ochii, invățând astfel să respectam regulile nescrise ale satrapiei, în care alesesem să locuim.
Nici eu, nici prietenii mei nu consideram oportună finanțarea de către Primărie a mii de vacanțe anual, pentru cetățenii din Voluntari, în țară și în străinătate, din banii noștri. Orice om normal la cap înțelege că aceste vacanțe sunt pomeni electorale. Am fi preferat, de banii aia, să se facă un pod peste calea ferată, de exemplu, construcție care ar fi trebuit realizată încă de secolul trecut. Nu eram de acord nici cu difuzarea slujbelor religioase, la volum maxim, în parcuri și în zonele publice, dar înțelegeam că noi suntem o minoritate și trebuie să acceptăm sau să candidam. Exact asta a zis unul dintre prietenii mei, soluția ar fi să candidăm la Primărie, unul dintre noi.
Florentin Pandele este primar la Voluntari de 20 de ani. A fost reales cu 84% în 2004 și cu 91% în 2008. La ultimele alegeri, pur și simplu nu a avut contracandidați. Pare o absurditate să încerce cineva să-i ia locul. În plus, se estimează că peste 60% dintre alegători sunt conectați „la sistem”, având cel puțin un membru al familiei angajat la regiile locale sau la furnizorii lor. Primăria Voluntari este o misiune imposibilă pentru oricine ar râvni la ea și stabilisem asta, încă din seara discuției, de acum câțiva ani.
Zilele trecute, mă sună Bogdan Rolea, unul dintre prietenii mei, farmacist cu 3 copii, prezent și el la discuția respectivă. „M-am hotărât să candidez la Primăria Voluntari”, zice el. Neștiind dacă să-i admir curajul sau să-i persiflez naivitatea, i-am urat succes și am făcut aluzie la povața biblică cu David și Goliat. Apoi, după câteva zile de reflecție, m-am gândit așa: omul asta chiar își alocă timp și resurse să candideze pentru o poziție, unde are șanse minime. La ce îi trebuie? Chiar crede că va fi ales? N-am rezistat, l-am sunat să-l întreb:
- Băi, tu chiar crezi că ai șanse să câștigi?
- Nu am, mi-a răspuns el calm, sunt conștient că nu am. Însă, cineva trebuia să apuce taurul de coarne. Vom pierde multe lupte până când proiectele noastre vor începe să fie auzite. Iar dacă sunt auzite, ele pot fi foarte convingătoare. Se face mult prea puțin în Voluntari, la câți bani disponibili sunt, s-ar putea face mult mai multe, dacă managementul ar fi profesionist și onest.
Eu i-am spus că e idealist, și oricum, să o lase mai moale cu gandhismul, pentru că nu prinde în Voluntari. Discursul lui era prea modern și prea serios pentru așteptările electoratului, care conține un nucleu semnificativ de analfabeți funcțional. Și i-am relatat cum, imediat după ce ne mutasem la Pipera, am ieșit la o plimbare cu soția pe câmpul din fața curții. Apucasem sa ne îndepărtăm binișor de casa noastră, când, deodată, am fost atacați de vreo 4-5 câini ciobănești mari, care veneau în galop către noi, dinspre stâna ciobănească din apropiere. Am luat-o amândoi la sănătoasa, fără să ne uităm înapoi și am evitat astfel să fim încercuiți si sfâșiați de câinii de pe câmp, în plină comunitate urbană, cu pretenții de oraș.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
2. Muzica dată la max. in curți, cu fel și fel de stiluri, (dar in niciun caz Enescu sau Maria Tanase) este cred un fenomen generalizat in Romania.. Denotă nesimțire crasă. Iar Poliția locală plătită de noi să ne apere, se face ca nu aude. În țările civilizate asa ceva este de neconceput.
Soluții? Poate ca cei care locuiesc acolo dar nu au drept de vot, ar trebui să se organizeze în Asociații, pentru a fi mai puternici. Ex: Asociația Bucureștenilor din Voluntari (ABV) sau Asociația Bucureștenilor din Brebu (ABB) - unde stau eu.
In ceea ce priveste performantele diversilor primari, sa nu uitam totusi, ca acestia sunt alesi in mod democratic, nu numiti pe nu stiu ce criterii. Daca oamenii i-ar tranti la vot, nu ar fi primari cu 4-5-6 mandate si cu performante dubioase.
Rețeaua clientelară din jurul lui Pandele, ce o conține și pe madam Pandele, este gunoi social absolut. Sugerăm deportări și execuții ritualice, că la urne ... puteți uita.