Singura întrebare relevantă pentru mine în cazul Pașca

sursa foto: Inquam Photos

Nu e dacă omul a fost un „bun samaritean” sau un individ care „a făcut o afacere” cu niște sărmani,

Nu e dacă azilul a funcționat după reguli scrise sau nescrise,

Nu e despre haiducia unui om care n-a vrut / n-a putut să se autorizeze sau despre complicitatea statului care scăpa de o povară trimițând pe bandă rulantă oameni necăjiți la Dumbrava,

Nu e despre spectacolul de forță al procurorilor sau despre destructurarea unui „grup infracțional”,

Nu e despre cine profită politic și nici măcar despre ipocrizia politicienilor care și-o trag voioși unul altuia plângând de grija săracilor.

Pentru mine, singura întrebare relevantă este despre oamenii care ajungeau acolo: A avut cineva de suferit? Au fost supuși la tratamente rele sau degradante, care le-au sporit durerea sau le-au adus sfârșitul? Nefericiții aceia culeși de pe drumuri, pe care spitalele de stat și autoritățile îi trimiteau cu ambulanțele „la Pașca”, au ajuns într-un loc în care au primit un pic de alinare sau și mai multă suferință? Pentru că, atunci când vorbim de „azile ale groazei”, e obligatoriu să ne uităm la oameni, nu la birocrație și acte.

PS. Știu disperarea care te cuprinde atunci când ai pe cineva la capăt de drum. Știu că în România nu există îngrijire paliativă, cu excepția notabilă a unui ONG care face această muncă admirabilă, dar care poate îngriji gratuit în spitalele sale doar 5000 de oameni, deși are 170.000 de cereri! Știu ce înseamnă să suni disperat la spitale și să ți se spună: „Mai bine moare acasă”. Iar cei care mor acasă, cu familia alături, sunt cei mai norocoși… Gândiți-vă la cei care nu au pe nimeni. Urâtă poate fi bătrânețea în această țară…