Adolescenți de mai multe naționalități într-un joc în rețea: „românii sunt prietenoși și apoi te împușcă pe la spate” | Paradoxul românesc: condamnăm corupția, dar admirăm șmecheria

foto: Facebook DayZ

Zilele trecute, Marcus mi-a povestit două întâmplări aparent banale petrecute într-un joc video numit DayZ, un simulator de supraviețuire într-o lume post-apocaliptică în care resursele sunt rare, pericolele numeroase, iar cel mai mare risc nu îl reprezintă nici foamea sau zombii, ci ceilalți playeri, atunci când nu se pun de acord să formeze câte o mică echipă. În ambele situații, niște copii români s-au apropiat de el prietenoşi, au început conversația în limba română, au propus o alianță şi au cerut să meargă împreună mai departe pentru a avea mai mari şanse de supravieţuire şi a lupta eficient cu jucătorii experimentaţi şi mai bine dotaţi. Însă, după câteva minute l-au împușcat pe la spate și i-au luat armele.

L-am întrebat dacă doar cu ai noştri a păţit aşa ceva şi mi-a răspuns afirmativ. Cei de alte naţii ori te împuşcă rapid, ori colaborează până la sfârşit.

Desigur, două întâmplări nu constituie o cercetare științifică. Totuși, cele două întâlniri virtuale demonstrează una dintre cele mai persistente trăsături ale societății românești: dificultatea de a construi încredere între oameni care nu se cunosc și, poate mai grav, tendința de a admira tocmai comportamentele care distrug această încredere.

Robert Putnam, unul dintre cei mai influenți politologi contemporani, a arătat că prosperitatea unei societăți depinde nu doar de bogăția sa materială, ci de ceea ce el numea „capital social”, adică rețeaua invizibilă de relații, norme și încredere care permite oamenilor să coopereze fără să se suspecteze permanent unii pe alții. Cu alte cuvinte, societățile prospere nu sunt cele în care oamenii sunt mai inteligenți sau mai morali, ci acelea în care cetățenii pornesc de la premisa că celălalt nu încearcă să îi înșele la fiecare pas.

Şi aici începe problema românească. Noi avem încredere, câteodată foarte multă. Dar numai în familie, în rude, în cercul de apropiaţi. Francis Fukuyama numea această situație „încredere particularistă”: ai încredere în ai tăi, dar nu în ceilalți. Este exact ceea ce se întâmplă aproape peste tot în lume, cu excepţia Occidentului, unde cooperarea socială funcționează la scară largă deoarece oamenii presupun existența unor reguli comune respectate de majoritate. De aici şi reuşita democraţiei. Ca un cunoscător al Orientului Mijlociu, aş spune că noi, românii, ne asemănăm aici mai mult cu Iordania sau Irakul decât cu Danemarca sau Franţa.

Această atitudine nu s-a născut din senin. Ea este rezultatul unei istorii lungi în care instituțiile au fost percepute ca aparținând altora. Secole întregi, puterea a venit din afară sau de la mai-marii noştri, iar statul nu a fost privit ca expresia comunității, ci ca o structură separată de comunitate. Apoi a venit comunismul și a profesionalizat suspiciunea. Într-o lume în care vecinul putea fi informator, colegul putea să te denunțe, iar adevărul trebuia ascuns pentru a evita consecințele, încrederea nu mai era o resursă socială, ci un risc personal.

Au trecut aproape patru decenii de la căderea regimului, dar reflexele au rămas. Probabil fiindcă am împrumutat şi conceptele capitalismului sălbatic american al secolelor trecute. Astfel, aproape paradoxal, am ajuns să fim simultan foarte sociabili și profund neîncrezători. Intrăm ușor în vorbă, ne împrietenim repede și ne spunem poveștile, dar în adâncul minții continuăm să ne întrebăm dacă nu cumva celălalt urmărește să ne tragă în piept. Un comportament perfect meridional.

Există însă un aspect și mai cumplit decât neîncrederea însăși.

În multe societăți, omul admirat este cel care construiește ceva. Poate fi un antreprenor care creează o companie de renume, profesorul care formează generații, cercetătorul care descoperă vreun vaccin (aici sunt uşor ironic, sper că înţelegeţi de ce), managerul care îşi organizează profesionist echipa, artistul inspirat. În imaginarul românesc, această admirație este adesea învinsă de șmecher.

Şmecherul nu este competent, nici integru, nu produce nimic bun pentru societate. Dar ştie să se descurce fiindcă a fentat sistemul, fiindcă a fost mai pervers decât cel pe care l-a făcut.

Urmăriţi doar cât de frecvent apar în conversațiile cotidiene formule precum „l-am ars pe fraier”, „l-am rezolvat”, „l-am făcut”. Și observați tonul în care sunt relatate aceste episoade. De cele mai multe ori nu există rușine, ci doar satisfacție şi chiar admirație.

Trișori există peste tot. Diferența dintre societăți nu este dată de existența lor, ci de statutul pe care îl primesc. În societățile sănătoase, trișorul este tolerat cel mult ca o excepție regretabilă. În societățile cu capital social redus, el începe să fie privit ca un model de succes. Credeţi că nemţii sau danezii ar fi votat vreodată un alde Grindeanu sau Olguţa?

Momentul în care înșelarea celuilalt este reinterpretată drept inteligență reprezintă și momentul în care sistemul de valori începe să se răstoarne. Pentru că inteligența încetează să mai fie asociată cu performanța și începe să fie asociată cu exploatarea. Caracterul încetează să mai fie admirat și începe să fie perceput ca naivitate. Respectarea regulilor nu mai este văzută ca o virtute sau necesitate pentru a construi ceva în comun, ci drept dovadă că ai rămas ultimul fraier din încăpere.

De aici cred că se naște una dintre cele mai cunoscute expresii românești: „să nu fiu eu prostul satului”. După cum vedeţi, însăşi formula rurală dovedeşte că această gândire nu este o meteahnă recentă.

Formula pare banală, dar ascunde o întreagă filozofie socială. Ea nu exprimă dorința de a reuși, de a construi sau de a performa. Exprimă doar refuzul de a respecta reguli pe care presupunem că ceilalți nu le respectă.

În teoria jocurilor, această logică poartă numele de dilemă a prizonierului. În viața de zi cu zi, ea produce exact ceea ce vedem în jurul nostru: nivel redus de încredere, dificultăți de cooperare și o permanentă suspiciune că cineva încearcă să câștige pe seama noastră.

Paradoxul este că românii sunt printre cei mai revoltați oameni atunci când devin victimele acestor comportamente. Condamnăm corupția, dar admirăm șmecheria. Criticăm lipsa de reguli, dar aplaudăm omul care le ocolește. Ne plângem că nu avem încredere unii în alții, dar continuăm să admirăm exact comportamentele care distrug încrederea.

În DayZ, într-o lume virtuală lipsită de poliție, tribunale și mecanisme de constrângere, doi copii români aleg să construiască o relație exact așa cum au învățat că funcționează multe relații în lumea reală a adulţilor: mai întâi promiți o falsă colaborare, pentru ca apoi să înfigi cuţitul în spate.

Exact aceasta pare să fie, la scară redusă, drama noastră colectivă. De prea multe ori alegem avantajul mic și imediat în detrimentul beneficiului durabil. Câștigăm un profit şmecheresc, mic şi trecător, dar pierdem încrederea pentru viitor. Câștigăm satisfacția de a fi fost mai șmecheri și pierdem lumea în care șmecheria nu mai este necesară.

Iar după aceea ne întrebăm de ce trăim într-o societate în care fiecare merge cu mâna pe portofel, în care trebuie să avem ochi şi la spate.

Poate că răspunsul este mai simplu decât ne place să credem. Nu pentru că am fi mai răi decât alții. Nu pentru că am fi mai puțin inteligenți decât alții, ci pentru că, de prea multe ori, continuăm să confundăm inteligența cu șiretenia, succesul cu păcăleala și caracterul cu naivitatea.

Iar acum gândiţi-vă ce se va întâmpla cu noi dacă vom fi prinşi într-un război – această posibilitate nu mai este de ceva vreme una pur teoretică. La o apocalipsă nici nu îndrăznesc să mă gândesc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp