Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Soluția umană a unor medici din Constanța pentru un copil terorizat că va ajunge în spital: au dus spitalul la el acasă

Copil cu cancer

Foto: Guliver/ Getty Images

Sunt momente din viață care ne însoțesc mereu, amintiri care nu vor să treacă în sfera uitării, deși uneori credem că ne-ar fi mai bine, mai ușor, uitând. Ne înșelăm.

Într-o dimineață geroasă de decembrie mă grăbeam cu pași repezi spre ușa de intrare în spital, spre secția de oncologie pediatrică de la Constanța. Centrul Focus - așa am numit aceată secție atunci când am construit-o în 2014 in cadrul Asociației Dăruiește Aripi.

Cu fularul tras pe toată fața, abia vedeam unde pășesc pe asfaltul înghețat. Mi-au atras însă atenția singurele două persoane care erau afară, în gerul cumplit: o mamă și un copilaș de cam 5 ani. Băiețelul purta la gură o măscuță de protecție. I-am văzut ochii plini de lacrimi, l-am auzit implorându-și mama să nu îl ducă iar în spital, să nu intre din nou pe ușa aia. M-a cutremurat teroarea pe care am văzut-o în privirea lui înlăcrimată, dar rugămințile mamei, explicațiile ei, încercările ei de a-l încuraja să intre, mi-au înmuiat la propriu picioarele.

Mamă și fiu, în ger, plângând în fața spitalului… Am urcat cu un mare nod în gât, cu tot ce aș fi vrut să spun, din dorința de a-i ajuta cumva și n-am putut să spun, cu toate lacrimile născute și în mine, în fața suferinței lor.

În Centrul Focus același „film" - se plângea în camera de recoltare analize, plâns și oftat și în saloanele unde copiii fac chimioterapie. O adolescentă își aștepta rezultatul analizelor, răsfoind o carte, dar cu privirea fixată în gol, pe lângă pagini. Am vorbit cu ea puțin - fiecare evaluare crește spaima zilnică - să nu se întoarcă boala, să nu apară complicații, să nu fie din nou vreo veste proastă…

A intrat după o vreme și băiețelul însoțit de mama lui - vizibil afectați de ger, de plânsul de afară, de toate problemele care urmează mereu după ce un diagnostic oncologic lovește o familie.

O perioadă de câteva luni am încercat să găsim soluții pentru ei, micii beneficiari cu boli cronice grave ai Centrului Focus, asfel încât lupta lor să fie pe cât posibil, mai ușor de dus. Câteva luni de discuții cu doctor Adriana Apostol, șefa secției de la Constanța, cu părinții, cu copiii bolnavi și frații lor, cu conducerea spitalui, urmate de o singura concluzie: soluția era să mergem noi la ei acasă, împreună cu medicii și asistentele de la Centrul Focus, pentru toate investigațiile ce se pot face acasă în aceleași condiții sau chiar mai bune decât la spital. Să evite ei drumul, lipsa banilor, spitalul și frica cumplită pe care doar imaginea clădirii le-o readuce copiilor în suflet, să nu mai fie supuși unor traume în plus, atunci când se poate și altfel.

Sa fim noi cei care facem drumul spre casele lor de fiecare dată când este necesar - pentru recoltări de analize, pentru administrarea unor tratamente, pentru monitorizare între curele de chimioterapie sau după intervenții chirurgicale. Să mai spun ce înseamnă acest ajutor pentru copiii aflați în fază terminală, pentru terapia durerii, atunci când doar durerea se mai poate controla? Mai bine nu...

În străinătate există sisteme de ambulanțe bine puse la punct, iar statul acoperă tratamentul copiilor bolnavi de cancer oriunde s-ar desfășura el, acasă sau în spital. Sărăcia din România face ca vizitele la domiciliu să fie mai necesare decât oriunde altundeva.

Atunci când un copil este diagnosticat cu cancer, întreaga familie este afectată. Lupta cu boala se duce pe mai multe fronturi - și la spital, și acasă. Orice aliat în acest război teribil pentru viață contează enorm.

Indiferent cât de frumos este amenajat spitalul, indiferent cât de prietenos ar fi personalul, spitalul rămâne în sufletul pacienților, mai ales al copiilor, un loc al suferinței, un spațiu care să le amintească mereu dureri trecute și faptul că boala pândește mereu - chiar și după ce reușesc să o învingă.

Lipsa centrelor de paliație în multe zone ale țării sau numărul mic de locuri disponibile în puținele centre existente, reprezintă o rană deschisă a României. Lupta pentru prelungirea vieții în condiții de demnitate umană și pentru controlul durerii, face atâtea plecări din această lume mult mai traumatizante, iar întreaga familie asistă de cele mai multe ori neputincioasă în fața chinurilor la care boala îi supune pe cei dragi.

Ne dorim să le fim alături de ei nu doar la spital, cât sunt internați, ci și ACASĂ. Să facem noi, atunci când este nevoie de noi și nu e necesară prezența lor în spitale, drumuri prin prea frig sau prea cald. Să îi ajutăm acolo, în mediul în care ei se simt mai în siguranță, în casa lor, între cei dragi ai lor.

Visez să fie ajutați astfel toți pacienții care au nevoie și ar putea să fie sprijiniți acasă de brigade mobile formate din medici, asistenți, voluntari, lucru ce reprezintă o normalitate în străinătate. Visez ca statul român să înțeleagă aceste nevoi și să înceapă să facă, sau măcar, pentru început, să sprijine ce astăzi se luptă organizații non-guvernamentale să facă, în sprijinul pacienților.

Până când acest vis se va împlini, ne dorim ca medicii, asistentele și voluntarii Asociației Dăruieşte Aripi, care au făcut sute de vizite și au parcurs deja peste 10.000 de km la domiciliile micilor pacienți din Dobrogea, să continue. Tratamentul și monitorizarea fără întreruperi reprezintă șansa lor majoră.

Orice sprijin contează - orice gând bun ne întărește și ajută să continuăm, orice leu donat e important, orice minut dedicat de fiecare om semenilor în suferință înseamnă enorm.

Ne găsiți pe daruiestearipi.ro,

Le mulțumim și ne înclinăm tuturor celor ce cred în visul nostru.

Să avem sărbători liniștite, cu toții!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Nico si Rafael

Nico și Rafael sunt niște oameni de toată isprava. I-am remarcat imediat într-un restaurant ticsit de turiști din stațiunea austriacă Ischgl. Erau cei mai săritori și binedispuși ospătari, mereu cu zâmbetul pe buze. Cu turiștii vorbesc în limbile lor, dar între ei Rafael (32 de ani) și Nico (23) vorbesc în română: “Du o ciorbă cu găluște la domnii de la masa 2”.

Citește mai mult

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult